Galben Cerc | Dragostea, care taie aripi
22125
post-template-default,single,single-post,postid-22125,single-format-standard,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive

Dragostea, care taie aripi

Semăna cu mine. Leit. Priveam și nu-mi credeam ochilor. Parcă mă vedeam în oglindă… Fără să vreau, îl vedeam în această oglindă  și pe cel căruia îi semăn foarte mult, tatăl meu. Eram toți una, ca într-o matrioșcă rusească: cel mic-adorabilul, cel mare-să-nu-l-văd-în viața-mea,-că-prea-mult-m-a-făcut-să-plâng-când-eram-mică și eu-habar-n-am-cine-mai-sunt… Nu aveam încotro, nici cale de întoarcere, nu mai puteam evada oricât de mult mi-aș fi dorit. Așa că m-am lăsat prinsă de valul acesta, care nu știam și nici nu mai conta unde mă v-a duce. Iubindu-l pe copil, mă iubeam pe mine, privindu-i fața luminoasă, mă priveam pe mine, mă imbrățișam liberă, fără mustrare, fără să merit îmbrățișarea și iubirea, atenția și aprecierea. Eram importantă doar fiindcă existam. Trăiam ceea ce fiecare ființă are nevoie să trăiască – fabuloasa dragoste necondiționată. Dar nu știam să simt asta altfel decât sprijinindu-mă în minunea mea de bebe. Când oamenii îi zâmbeau, eu îmi atribuiam și mie parte din căldura și frumusețea acestui gest firesc, dezinvolt, gratuit. Când oamenii se minunau de el, așa cum facem mai toți când vedem un copil mic, eu, pe ascuns, mă scăldam în acea minunare, în acea dragălășenie, în acea dulceață fără de sfârșit. Mă îmbibam din cap până în picioare cu aprecierea, iubirea, atenția, valorificarea pe care le căutasem ca o însetată, înfometată, subnutrită de iubire ce m-am simțit toată viața. Și mai trebuia să fac o mișcare, imposibil de făcut în alte condiții. Trebuia să-l văd, să-l accept, să-l iubesc sau măcar să-i zâmbesc, fie doar și în gând, tatălui meu. Căci fără el, nici eu, și nici acest bebeluș sclipitor n-ar fi existat. Și așa ne-am iubit noi o vreme. Cât a mers, căci n-a mers mult, fiindcă nu era o dragoste simplă și sănătoasă, ci una din aia cu năbădăi. A mers până în ziua în care am realizat că iubindu-mi copilul în felul acesta, încep să-i fac rău.

Primul lucru suspect a fost acela ca îmi era foarte greu să accept alte forme de manifestare a afecțiunii față de el. Vroiam ca soțul, bunicii, vecinii, oamenii din parc să facă, să zică, să zâmbească, vorbească așa cum simțeam eu că ar trebui și așa cum am citit eu în vreo carte sau cum am auzit eu în vreo conferință. Este foarte adevărat că te simți copleșit de sfaturi “binevoitoare” atunci când ți se naște primul copil. E un fel de coșmar. Toată lumea, (înafară de tine), știe cum e mai bine să-ți crești propriul copil. Totuși, adevărul este undeva la mijloc. Și cei din jur știu ceva, și eu știu ceva, și celor din jur le scapă multe, dar, crede-mă, și mie îmi scăpau foarte multe. De abia la al doilea copil am învățat să ascult sfaturile și să mă simt liberă să le urmez sau nu. Am mai învățat să accept și alte forme de exprimare a iubirii și să mă bucur că o pot face și eu, în felul meu cu nimic mai prejos decât al altora.

Un alt lucru păgubos pe care l-am trăit în acea perioadă a fost că îmi era foarte greu să primesc și, mai ales, să cer ajutor. Aveam impresia că este de datoria mea să port cu stoicism toate poverile legate de creșterea copilului. Simțeam că numai așa voi confirma importanță mea și faptul că sunt de neînlocuit. Nu-mi permiteam să mă relaxez și tare mai greșeam față de mine, față de copil și fața de cei, care își doreau să ne ajute. La al doilea copil nu mai stau pe gânduri dacă să cer ajutor sau nu. Îl cer și mă relaxez cu orice ocazie.

După ce am ajuns la fundul sacului cu oboseala și epuizarea am înțeles că eu, oricât aș vrea, nu pot fi întreg Universul pentru copilul meu și că bine este să rog acest întreg Univers să mă ajute să-l cresc. Am înțeles că un copil are nevoie să știe, să simtă că aparține nu doar părinților săi, ci și întregii lumi.

Și am mai învățat un lucru foarte valoros: faptul ca sunt mamă și i-am făcut copilului loc în viața mea este suficient de important și nu mai am nevoie să re-demonstrez mie sau altora acest lucru și, da, sunt de neînlocuit (chiar dacă cineva ar putea să-mi joace rolul în situații extreme).

Și am învățat că am mare nevoie să am grijă de mine, și nu mă refer doar la a dormi nopțile sau la a mânca o ciocolată întreagă în cinci secunde. Ci mă refer, în primul rând, la a-mi vindeca rănile sufletești, așa încât dragostea mea să-i crească aripi copilului meu, nu să i le taie

 

p.s. Și, da, acum reușesc să zâmbesc mai ușor când mă gândesc la tatăl meu. Dragostea include, nu exclude (decât în scop terapeutic).

No Comments

Post a Comment