Galben Cerc | Maternitate
104
archive,category,category-maternitate,category-104,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive
rsz_ingrid_hall_-_imbracaminte

Despre îmbrăcăminte într-o scrisoare adresată unei prietene

Cândva, în altă viață, am absolvit o facultate de design vestimentar. M-a interesat de mică, mai întâi la păpuși, mai târziu la mine însămi, cum arăt, cum mă vede celălalt. E adevărat că acum compensez cu o perioadă în care aparent îmi pasă mai puțin. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

M-a rugat cineva să scriu un articol despre cum e mai potrivit să se îmbrace o femeie, să vorbesc despre gust și bună măsură în felul cum arată o tânără domnișoară. Eu mi-am tradus această provocare prin a povesti despre „de ce e bine să pară îmbrăcată mai degrabă decât dezbrăcată, mai ales atunci când nu e cazul”.

Toate acestea mi-au fost cerute, apelând la cunoștințele mele de designer. Dar nu mă regăsesc în postura de a da sfaturi fashioniste. Prea puțin mă interesează acum, nu mă mobilizează, nu-mi vorbește suficient de mult haina ca haină colorată sau nu, textilă sau ba, mai groasă sau mai subțire, ca să mă apuc să scriu despre asta…

Mă folosesc de această ocazie, ca să fac un lucru care mă urmărește de multă vreme. De câțiva ani de zile vreau să scriu o scrisoare unei prietene vechi, dragi, pe care o port în suflet, chiar daca nu mai vorbim. De fapt nici nu-i știu numele, dar știu ca mi-e prietenă.

“Draga mea, te-am văzut astăzi, într-o zi destul de friguroasă de ianuarie, în tramvai. Ai urcat pe la stația Colentina. Eu veneam de la domnul doctor Ch. Luasem un tratament pentru copilașul meu de 9 luni, care răcise. Eu eram îmbrăcată bine, adică potrivit cu temperatura de afară, de minus 6 grade Celsius. Îmi era cald și mă simțeam confortabil. Tu erai zgribulită. Era dimineață, vreo 9 și ceva. Tu arătai foarte-foarte obosită, probabil nu dormisei noaptea trecută. Te-ai așezat pe un scaun și picurai. Pe lângă oboseală citeam în ochii tăi atâta tristețe… erai ca o haină sifonată, aruncată pe un scaun. Aveai pe față urme de fard mai vechi de 24 de ore. Deci, clar că n-ai avut prea mult timp la dispoziție pentru tine. Ai fost în slujba cuiva. În același timp hainele voit mulate pe corpul tău îmi spuneau că te doreai admirată de cineva. Dar ce voiai tu să admire cineva la tine?! Probabil ceea ce crezi tu că ai mai frumos, mai valoros, mai demn de iubit….

Draga mea prietenă, nu ne-am mai văzut de foarte multă vreme. Între timp în viața mea s-au produs foarte multe schimbări….Ca să reduc la esență tot ce-aș avea sa-ți povestesc, îți spun doar că acum eu alăptez un copil. Știi, e ceva la care nu m-am gândit niciodată: că eu sunt în stare să întrețin în viață pe cineva, pe un omuleț, dându-i să mănânce ceva din mine, care se face în mine, se face din carnea și sângele meu, din ceea ce mănânc eu, din ceea ce beau eu, din ceea ce sunt eu…. Din toate acestea un omuleț ia ceea ce-l hrănește și crește.

De ce m-am hotărât să-ți scriu? Ți-am văzut sânii într-un decolteu generos, și atât de milă mi s-a făcut de tine ca îmi venea să plâng acolo în tramvai, să vin să te îmbrățișez, să te acopăr, să te încălzesc, să-ți povestesc cât de minunată ești și cât de puțin ai nevoie sa te expui de parcă ai fi un produs, menit să excite hormonii zăpăciți, suprasolicitați a unui bărbat, care a uitat că are și darul de a fi tată, în afară de mascul. Tată-ocrotitor și chibzuit conducător al vieții și al familiei sale.

Prietena mea dragă, te înțeleg foarte-foarte bine, mai bine decât te-ai aștepta. Și eu, ca și tine am exersat multe forme de a mă face plăcută. Asta fiindcă în adânc, fără să știu, mă uram, nu mă suportam. În timp ce căutam admirație pentru cum arăt, îmi venea să mor, îmi doream să dispar de pe fața pământului…

Au trecut niște ani…

Acum trăiesc o altă viață, tot a mea, dar alta…

Dacă-ai ști cât de mare-i bucuria să-ți vezi corpul muncind pentru a da viață, n-ai mai pierde nici o zi umblând dezbrăcată, cu mijlocul, sânii expuși la frig și ger, de parc-ai fi o păpușă de plastic. Și nici vara nu te-ai purta mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată doar fiindcă învățăm că orice, oricând trebuie consumat. Ai înlemni când ai înțelege ce mare taină și imens potențial poartă corpul tău și, pur și simplu, te-ai sfii să te arăți la tot pasul provocând și risipind DARUL VIEȚII în praful mistuitor al consumismului, al non-sensului, al morții într-un final, chiar dacă ți se pare că n-are legătură.

Tu nu ești marfă, nici vitrină, nici plastic fără de viață.

Ești purtătoare de viață! Ești femeie!

Te îmbrățișez, te iubesc și te caut!

Cu drag și durere pentru anii, în care n-am știut să te ocrotesc, Maria!

 

Fotografie: Ingrid Hall

rsz_mama_si_timpul_-_kyle_szegedi

Mama și timpul

Decembrie 2014. N-am mai văzut soarele de aproape o lună. O zi perfectă. Nu la cum arată, ci la cum mă simt. Suntem la un loc de joacă, amenajat pentru copiii cu dizabilități. „Copiii cu buba”, cum le zice Efrem, n-au mai ieșit afară de o lună și ceva. Eu și Efrem, într-un univers gri-cenușiu, fără prea mulți oameni în jur, ne legănăm într-un leagăn mare: o roată suspendată, legănându-se paralel cu pământul. Privim cerul. Adică eu privesc, fiindcă stau trântită în leagăn, ca într-un căuș. Efrem stă așezat în genunchi lângă mine. Vorbim și râdem. În acea zi pe cer era mai multă agitație decât pe pământ. Zburau carduri de păsări.

-Ha, uite câte păsări, Efrem!

-Uite, mama! Uite, mama!

-A zburat. Efrem, unde e pasărea?

-În copac. (râdem)

-Și ce face în copac?

-Mănâncă o nucă! (ha-ha-ha! Râdem copios. :)))

-Și cum mănâncă nuca?

-Cu ciocu! (ha-ha-ha. Iar râdem. Aici am înțeles și eu etimologia cuvântului ciocan. Vine de la cioc ;))

– Dar Efrem ce mănâncă?- iscodesc eu, ca să aflu preferințele de astăzi ale copilului.

-Pe mami! (râde năstrușnic)

-Hmmmm! Așa, așa…

-Și cum e mami după ce o mănâncă Efrem.

-Fâră cap. (râzând în continuare)

-Hmmmm! Hai că treaba-i serioasă,- îmi zic eu.

-Și pe urmă, când Efrem a mâncat-o pe mami toată, unde e mami?

-În burtică.

-Și după aia?- nu mă las din iscodit eu.

El caută cu ochii minții răspuns. Se gândește.

Acum mă apuc eu de povestit. Mai ales că Efrem a invățat deja despre circulația hranei în organism. Are enciclopedie cu anatomia și fiziologia corpului uman. Știe despre sistemul digestiv, cam ce știu eu la vârsta mea.

-Deci, zic eu: O parte din mami se transformă în substanțe nutritive. Te hrănește, ca să crești mare și sănătos. Substanțele astea merg în sânge, spre creier și organe, spre mușchi, spre tot corpul. Și altă parte , care nu mai e de folos…

-Care nu mai e bun – completează el.

-Da, zic eu: iese afară, prin caca.

Discuțiile despre caca nu sunt scârboase pentru noi. Caca este ceva firesc și face parte dintr-un proces, care ne ține în viață. Cine are copii, știe și înțelege.

-Și, bine-bine, dar după ce ai mâncat-o pe mami, ce faci? Mai ai mami? Ce faci fără mami, daca ai mâncat-o?

….Și aici a venit răspunsul răspunsurilor, care m-a lăsat mască.

-MAMI ESTE TOT TIMPUL!

……………………………..

 

Fotografie: Kyle Szegedi

rsz_ian_schneider_-_lucia

Dor de Lucia

Ce-o fi nevoia mea de tine?!!!

o malformație.

o subnutriție.

o boală congenitală.

o cronică lipsă de iubire…

Pe care,

acum,

știindu-te umblând pe pământ,

încerc s-o acopăr, s-o vindec cu tot adâncul ochilor tăi nestemați,

mă iartă când nu-mi ajungi…

 

Fotografie: Ian Schneider

DCIM100GOPROGOPR2819.

Copilul meu interior

Seara, înainte de culcare

îmi deschideam sufletul

și te căutam în mine,

erai în același loc…

Albastru-mov mă priveai.

Așteptai.

 

Fotografie: Phoebe Dill

rsz_gabe_rodriguez_-_oboseala_si_mama

Oboseala și mama

Să stai la capătul mării,

Să curgă pe obraji odată cu marea

Tot plânsul ne-plâns vreodată,

Oboseala să-ți împingă orizontala trupului

…………………………   sub orizontala pământului

dar brusc………………..

să te ridici , să-ți scuturi umerii………succesiv

de stropii de ploaie, de rouă, de ninsori, de frunze,

de cețuri, brume, tărâna umedă, pietre…

și să pleci acasa, grăbită….

Ești mamă.

 

Fotografie: Gabe Rodriguez

rsz_gaelle_marcel_-_deseneaza

Desenează

Copilul meu de un an și jumătate

crește dealurile,

presară cu păduri tărmul mărilor,

pune la rehidratat niște nori,

ca să plouă pe coasta de sud a Africii.

mână cârduri imense de pinguini spre Polul Nord,

ca să ia masa…fulgi de zăpadă…

Copilul meu de un an și jumătate

desenează…

 

Fotografie: Gaelle Marcel

rsz_tim_marshall_-_sa_nasti_respiri

Să naști precum respiri

Să naști precum respiri,

Să-ți simți ritmul corpului precum bătăile unor valuri de mare;

puternice…

mai întâi surde, parcă auzite din depărtare…

apoi năvalnice, tăindu-ți respirația…

să simți cum toate celulele corpului stau de veghe…

Să deschizi brusc ochii în zorii zilei și să știi că astăzi se va întâmpla ceva foarte important…

 

Mi-am dorit o naștere naturală, firească, o naștere în care corpul, mintea și sufletul să funcționeze ca o orchestră, ca un tot armonios și întreg. Pe parcursul sarcinii am evitat sa primesc tratamente sau intervenții prea invazive. Am refuzat un tratament cu antibiotice pentru o infecție urinară, înlocuindu-l cu un tratament naturist. Am încercat să înțeleg ce vrea să-mi spună corpul prin această infecție, care a apărut în chiar perioada în care a fost conceput copilul. M-a făcut atentă, m-a forțat să devin mai curajoasă, m-a obligat să caut răspuns la întrebarea: ce trebuie să înțeleg prin această neputință? Ce din mine nu este asumat?

Nici până astăzi nu știu dacă am aflat răspunsul, dar a contat întrebarea. Prin această întrebare am aflat că am nevoie de asumare a riscurilor, pe oricare din drumuri aș hotărî să merg; am nevoie să lupt, fără a avea soluții sigure, să lupt prin credință, am nevoie să las viața să curgă, să treacă prin mine, fără a încerca să rețin ceva pentru „uz personal”, să las să curgă și cele bune, și cele rele, inclusiv amintiri, dureri, reproșuri… am nevoie să iert.

M-am pregătit pentru noua viață ce urma să vină, mai ales făcând ordine în viața mea. Am crezut că un copil nu ocupă un loc doar în corpul meu, ci mai ales în partea nevăzută a mea, în mintea și în sufletul meu. Am fost conștientă că noua viață, care va veni pe lume, își va trage puterea, energia din viața mea și a soțului ca persoane, din viața noastră ca parteneri de cuplu și chiar din viața noastră ca familie cu bunici, străbunici cu tot…

Cursurile Lamaze le-am făcut, fiindcă am considerat că suntem datori să ne informăm cât mai bine și în legătură cu partea concretă a nașterii. Ne-am bucurat să cunoaștem oameni deosebiți, preocupați să ajute părinți și copii în perioada de maximă vulnerabilitate: sarcină, naștere și perioadă post-partum. M-am bucurat s-o cunosc pe Claudia Necula, care a ținut cursul și care mi-a fost o foarte bună prietenă la naștere.

În luna a 7-ea de sarcină am mers să vad și maternitatea în care am hotărât să nasc. Am cunoscut medicul-obstetrician, care mi-a inspirat multă încredere.

Am avut grijă și de alimentația noastră. Oricum, de mulți ani am renunțat la alimentele dăunătoare, inclusiv făină albă și zahăr. Am consumat cât mai multe alimente fără conservanți, crescute cu mai multă grijă. Deci nu prea am intrat prin super-marketuri.

Astfel, am înaintat pas cu pas, încercând să răspundem cât mai bine posibil fiecărei etape a sarcinii, spre momentul cel mai important al acestui drum: nașterea.

Eram în săptămâna 38 de sarcină când am simțit în corp niște senzații noi, dureri asemănătoare celor din perioada ciclului menstrual. Am hotărât să nu așteptăm alte semne, ci să mergem la Constanța să ne pregătim acolo de naștere, ca nu cumva să ne prindă pe drum marele eveniment.

Dar nu știam unde vom ajunge.

Era noapte, ploua, noi eram plini de bagaje. Aveam la noi inclusiv perna de alăptat. O bună prietena ne-a adus cu mașina la Constanța. În acea noapte ploioasă am cunoscut-o pe mătușa lui Marius, o femeie care trăiește cu mama ei, dar care mai avea un mic apartament în care ne putea găzdui cât aveam nevoie. La București, gândindu-mă la acest apartament eram mulțumită că vom avea un acoperiș deasupra capului, dar când am ajuns într-un bloc tipic comunist, într-un apartament cu cămăruțe minuscule, cu o debara pe post de bucătărie, cu praf pe pereții nezugrăviți de ani de zile și cu lumina străbătând firav prin geamurile prăfuite, mi-am dat seama că nu îmi este de ajuns doar un acoperiș deasupra capului. Pre-contracțiile au încetat brusc. Mă înspăimânta gândul că va trebui să mă pregătesc de naștere în acest apartament. Nu puteam dormi, nici eu, nici Marius. Am plâns jumătate de noapte, până când cu greu am adormit, obosită de gânduri și de zgomotul infernal al motocicletelor, care treceau în goană chiar pe sub geamul nostru. A doua zi am mers la clinică și mi s-a spus că am colul luuuung, închis și tare beton…. Știam și fără să-mi spună doctorul că la nivel psihic m-am blocat, fapt ce se resimțea bineînțeles și la nivel fizic. Era sâmbătă, 7 aprilie. Eram în săptămâna a 39-a de sarcină. Am hotărât să ne plimbăm prin oraș. Am mers la Catedrala din Constanța. Acolo în umbrele înmiresmate ale bisericii am plâns, plâns, plâns până când sufletul și-a revărsat frica și durerea la picioarele sfinților. L-am rugat pe un părinte să-mi citească o rugăciune. Cu capul plecat sub epitrahilul părintelui am simțit cum încet-încet inima își găsi locul în piept și o încredere că totul va fi bine s-a strecurat ușor în suflet. Ne-am plimbat pe litoral și m-am liniștit prin a accepta că DA, vom rămâne în acest apartament până la venirea puiului și da, nu e așa cum mi-am dorit, dar am libertatea să spun “NU” fricilor…

A doua zi, duminică, de sărbătoarea Floriilor am mers la Liturghie la mănăstirea Techirghiol. Un loc deosebit și binecuvântat…

După slujba Liturghiei mai zăboveam prin curte, căscând ochii prin jur. Am primit de la cineva niște crenguțe de un verde plăpând. Aceiași persoană îmi dăduse în biserică o lumânare. Bucuroasă, i-am spus că astăzi îmi sunteți ca un înger păzitor. Ea mi-a răspuns, zâmbind: „Are grijă Maica Domnului”…

Am cumpărat o ruladă foarte gustoasă, făcută de măicuțe și voiam să o mâncăm undeva la umbră împreuna cu o prietenă. La un moment dat Marius a dispărut. A apărut peste câteva minute, foarte entuziasmat si mi-a zis: „Hai să vedem camera, ne mutăm aici”. Nu îmi venea să cred… în câteva ore eram într-o cameră curată, frumoasă, cu vedere spre curtea interioară a mănăstirii, cu niște brazi uriași umbrindu-ne fereastra și cu tril zglobiu de păsărele. Iar clopotele băteau ritmul lor profund și veșnic chemător.

Mi s-a părut incredibil cum acceptarea realității schimbă realitatea!!!!

A urmat o săptămână minunată. S-ar lungi cu mult această poveste dacă aș vorbi de toate câte s-au întâmplat. Dar am simțit cum zi de zi am fost parcă ținuți de cineva în brațe, ocrotiți, îndrumați. Am avut parte și de câteva întâlniri deosebite, care mai târziu s-au adeverit a fi deloc întâmplătoare. Astfel, un călugăr mi-a povestit că în Grecia echivalentul urării: „Să ai parte de naștere ușoară” este „Să ai parte de o naștere dintr-o sigură durere”…sau o doamnă care venise la Techirghiol la tratament și era mamă a trei copii mi-a spus că secretul unei nașteri ușoare este să lași să treacă prin tine viața, să o lași și la propriu și la figurat să curgă, cum s-a exprimat chiar ea. Iar spre sfârșitul săptămânii un călugăr mi-a vorbit de naștere în apă, așa din senin…că auzise el pe undeva de asta.

Așa a trecut o săptămână, cea a Patimilor. Eram în noaptea de Înviere. Lumânările, mirosul de tămâie, bătăile grave ale clopotelor, „Veniți de luați Lumina!”… toate într-un ritm așezat și sobru ne chemau să trăim cu pace bucuria Învierii. La sfârșitul slujbei am ascultat cea mai scurtă și cea mai la subiect predică din viața mea. Părintele a spus că nu există înviere fără durere…

Bine de luat aminte!-mi-am zis atunci.

A trecut duminica Învierii și…

 

În acea dimineață de luni mă trezisem, zguduită de un coșmar. Visasem că bebelușul a murit….lacrimile îmi inundaseră ochii și un strigăt înțepeni în dreptul pieptului. Mintea fulgerător a scos la suprafața conștiinței un „bilețel” cu imperativul „Roagă-te!”. Nici nu puteam face altceva, simțeam că nu mă putea ajuta nimic altceva. Mâinile singure au găsit cartea de rugăciuni și m-am rugat cum nu am făcut-o poate niciodată in viață. Groaza coșmarului încă îmi sufla în ceafă…treptat cuvintele rugăciunilor au adus liniște în vâlvătaia gândurilor…parcă le-a amorțit. A rămas veghetor în minte un „administrator”, care-mi spunea ce să fac, concret și simplu.

Am fost la baie de câteva ori. Mi-am amintit de ce ne zicea Claudia la curs și că acesta ar putea fi un semn de apropiere a travaliului. Nu am remarcat nici o altă schimbare în starea mea fizică. Am făcut un duș, care m-a liniștit și mai mult. Pe la ora șapte dimineața am ieșit  la plimbare  pe malul lacului Techirghiol. Vântul rece, aerul curat, liniștea străzilor, care se odihneau după sărbătoarea de ieri, valurile sidefii bătând la picioare, Arvo Part și psalmul 50 în căști… Doamne, îți mulțumesc!

Deodată am simțit sub picior ceva crăpându-se. Offf! am călcat un melc. Parcă parte din coșmar îmi suna în urechi sunetul crocant al cochiliei. Nu mai știam pe unde să calc… Atentă, îngândurată, cu o ușoară apăsare pe suflet am mers spre casa noastră de o săptămână. Pe la ora nouă am ajuns la Constanța. Medicul mi-a spus că am colul încă destul de lung, copilul încă destul de sus și că mai așteptăm, să mai facem plimbări pe malul mării și la primele dureri să venim la maternitate.  Eram împreună cu Marlene și Cristi, nașii noștri, care și ei  așteptau pe bebelușul lor. Se pare că ai noștri copii se pregăteau să vină în aceiași zi pe lume. Era și Claudia cu noi. Am luat masa împreună și am mers spre litoral. Eu am început să simt niște dureri surde, ca niște bătăi prelungi, îndepărtate. Simțeam nevoia să merg. Dacă mă opream, mă durea mai tare. Am ajuns la mare. Cineva a avut ideea să intrăm cu picioarele în apă. Eu nu am avut curajul să intru în apă, dar am stat desculță pe nisipul ud și răcoros. Am început să simt din ce în ce mai mult, mai des si mai ritmat dureri. Din două în două minute. Claudia presupunea că este totuși un pre-travaliu. Nu știa cum tolerez eu durerea și i se părea straniu să înceapă un travaliu cu contracții din două în două minute. Marlene avea și ea dureri, doar că ea le avea deja de o săptămână și era obișnuită. Eu simțeam din ce în ce mai mari durerile. Când veneau contracțiile, Claudia și Marlene îmi făceau masaj la încheietura mâinii și așa rezistam. Cu chiu, cu vai am ajuns la maternitate. M-am năpustit spre un WC. M-am speriat foarte tare, când am văzut că a curs un lichid roșu. Am ieșit urlând din baie …Claudiaaaaaaaa!!!!!!!!!!!

În câteva minute eram pe scaunul ginecologic. ..dilatație 10! „Nu mai țipa, că naști aici!” mi-a zis ferm o doctoriță. În alte câteva minute am ajuns la etajul 2 unde era pregătită o cameră de naștere, cu o cadă în mijloc. M-au dus direct spre ea. Apa caldă a mai calmat un pic contracțiile și a mărit distanța între ele. Astfel am reușit să-mi dau seama cu ajutorul asistentelor și a Claudiei cum să particip și eu la naștere, cum și când să împing, cum să respir… și nu doar să fac față durerilor. Când m-am concentrat pe ce trebuie să fac, durerile nu mi s-au mai părut așa de mari. La umăr o aveam pe Claudia, asiguratoare prin calm, discreție și încredere. A apărut medicul Zaher, care prin tonul său hotărât și blând m-a ajutat să împing corect. Am simțit cum împreună cu bebelușul suntem una. Din acest moment a fost nevoie de trei împinsături corecte, făcute împreună cu bebelușul ca să ne naștem cu toții: eu ca mamă, el ca o mare minune-copilul nostru cel mult așteptat și Marius ca tată, tăind cordonul ombilical, cu emoție, bucurie și strălucire în ochi…

 

Era pe burta mea, micuț, lila, ușor colorându-se în roz, privindu-mă uimit…

Fiul nostru! Atât de mare și atât de tulburătoare prin firescul ei minune, totuși!!!

Doamne! Îți mulțumesc, Doamne, că minunat ești!

 

Acolo, în acea cadă am trăit cea mai unificatoare experiență din viața mea…

Am fost una cu mine însămi: trup, minte si suflet. Am fost una cu bebelușul.

Am reevaluat tot ce știam despre noi, oamenii împărțiți în bărbați și femei.

Și am înțeles că iubirea este întotdeauna creatoare…

Așa a apărut pe lume Efrem, cel născut dintr-o singură durere, din mine care l-am lăsat să „curgă”…

Din noi, Marius și Maria, cei care l-am chemat să vină la viață…

 

51 cm

3 kg 100 gm

scor APGAR-10,

născut pe 16 aprilie 2012, la ora 16.

 

 

Fără sprijinul, implicarea, dăruirea totală a lui Marius nu ar fi fost cu putință o sarcină și o naștere atât de frumoase.

Fără Claudia la naștere nu m-aș fi simțit la fel de puternică, la fel de sigură și hotărâtă.

Fără ajutorul, rugăciunile prietenilor și a părinților nu aș fi avut atâta și atâta binecuvântare.

Fără maternitatea Isis și doctorul Zaher toate ar fi arătat cu totul și cu totul altfel…(după trei zile de stat la Isis, nu mai voiam acasă. A fost extraordinar).

 

și, Doamne, ce aș fi făcut fără Tine!!!

…să naști precum respiri…

 

Fotografie: Tim Marshall