Galben Cerc | Blog Galben Cerc
18965
blog,paged,paged-2,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Artist
  • Părinte
  • Poezie, care vine și pleacă când dorește
  • Un om

Dor de Lucia

Ce-o fi nevoia mea de tine?!!!

o malformație.

o subnutriție.

o boală congenitală.

o cronică lipsă de iubire…

Pe care,

acum,

știindu-te umblând pe pământ,

încerc s-o acopăr, s-o vindec cu tot adâncul ochilor tăi nestemați,

mă iartă când nu-mi ajungi…

 

Fotografie: Ian Schneider

Copilul meu interior

Seara, înainte de culcare

îmi deschideam sufletul

și te căutam în mine,

erai în același loc…

Albastru-mov mă priveai.

Așteptai.

 

Fotografie: Phoebe Dill

Anul trecut

Ultima mea legătură cu mine

s-a întrerupt anul trecut,

pe vremea când afară alb sfâșietor ningea,

iar în casă mirosea a … cafea…;)

de dragul rimei

 

Fotografie: Paul Green

Un Cer în dar

Am multe restanțe la scris, dar într-o anumită dimensiune a vieții nu există timp: deci nu exista nici prea târziu, nici prea devreme…există doar ESTE și atât. Aceasta e dimensiunea sufletului, probabil. Așadar: salutare, suflete al meu!!! Ce bine ca te-am regăsit.

 

În ultimele două zile am aflat că „a vedea” cu adevărat, înseamnă de fapt a vindeca în același timp. „A vedea” nu înseamnă „a înțelege”, iar „a înțelege” cu mintea înseamnă uneori a te minți. Poate nu e deloc întâmplătoare asemănarea între MINTE-ca rațiune și MINTE- ca „cel ce minte”. „A salva” poate însemna a desconsidera și a infantiliza pe cel salvat, iar A IUBI presupune ordine. Și am văzut ceva din această ordine PERFECTĂ, care face să se adune un grup, care putea fi oricare, dar în care, ochii mei au văzut o arhitectură perfectă-perfectă-perfectă, care-mi vorbea în forma cea mai personală posibilă: de parca 20 de oameni veniți la întâmplare într-un loc, au venit doar pentru mine. Totul a fost un mesaj de iubire totală, absolută, veșnică, neschimbabilă a lui Dumnezeu, Cel care parcă le-a zidit pe toate pentru mine. Și așa au simțit mai mulți (daca nu chiar toți) din cei adunați împreună pe o străduță, într-o căsuță din București, în niște zile frumoase de 11, 12 octombrie, anul 2014. Mulțumesc, Ion Bucur! Mulțumesc, Constelații de Familie!

 

Fotografie: Margarida CSilva

Lucia

De ziua ta,

aș vrea să plâng…dar nu-mi ajung ape curgătoare, tămăduitoare…

aș vrea să râd…dar coșul pieptului nu-mi încape atâta bucurie…

aș vrea să scriu cu stele, ca și cum ar fi niște mărgele…

te iubesc…

dar un gând, ca un vânt, mi-a șoptit, să NU…

ca nu cumva să sperii somn dulce, de copil, adormit în adult…

sub încâlcite gene, tu mică, frumușică, dragă, strălucitoare…

iubescu-te…punct

Fotografie: Sarah Mak

Culorile

Am pus în câteva borcănele niște culori

Puține…nu multe…

Le-am amestecat cu câteva ploi,

Unele tropotite, grăbite

Altele leneșe, obosite

Și le-am dat drumul să cânte

Ele, sfioase, culorile

au desenat două linii cu două deasupra

o casă…

Le-am înțeles și nu le-am mai întrebat nimic.

 

Fotografie: Mari Pi

Oboseala și mama

Să stai la capătul mării,

Să curgă pe obraji odată cu marea

Tot plânsul ne-plâns vreodată,

Oboseala să-ți împingă orizontala trupului

…………………………   sub orizontala pământului

dar brusc………………..

să te ridici , să-ți scuturi umerii………succesiv

de stropii de ploaie, de rouă, de ninsori, de frunze,

de cețuri, brume, tărâna umedă, pietre…

și să pleci acasa, grăbită….

Ești mamă.

 

Fotografie: Gabe Rodriguez

Pământ nou

Păsări cu aripi întinse

Fiecare pe drumul său,

Unele mai spre sud, altele mai spre nord

Unele mai spre partea de sus a cerului,

Altele mai spre partea de jos a lui,

Uneori schimbându-și traectoria,

Cele de sus coborând,

Cele de jos urcând,

și așa, în anumite momente, de Grație, întâlnindu-se…

Aripa mea atinge aripa ta,

A ta pe a lui…

iar împreună

Formăm un pământ nou…

De inimi plutitoare.

 

Fotografie: Tim Marshall

Absolută încredere

Cu totală, absolută încredere

Te lași în brațele mele

și dormi liniștit,

cu buzele încă plescăind a lapte

cu genele încă vibrând a mașini 4/4.

Iar brațele mele te țin

obosite, nedumerite, neputincioase,

uscate, un pic îmbătrânite

și, pe rând, se întrebă, se minunează,

întineresc văzând

atâta totală, absolută încredere.

 

Fotografie: Laura Lee Moreau

Desenează

Copilul meu de un an și jumătate

crește dealurile,

presară cu păduri tărmul mărilor,

pune la rehidratat niște nori,

ca să plouă pe coasta de sud a Africii.

mână cârduri imense de pinguini spre Polul Nord,

ca să ia masa…fulgi de zăpadă…

Copilul meu de un an și jumătate

desenează…

 

Fotografie: Gaelle Marcel