Galben Cerc | Blog Galben Cerc
18965
blog,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Despre mine
  • Emoție
  • Existenta
  • Maternitate
  • Poezie
averie woodard, 2 nasteri

2 nașteri: una de vis și alta simplă

Ca să nu fiu tentată să povestesc fiecărei ființe de sex feminin, cu care intru în vorbă, despre ce minune am trăit eu, povesti-voi aici ce-oi avea de povestit.

Am 41 de ani. Până la această vârstă am absolvit vreo 2 facultăți și-un pic, am cultivat o tonă de fire albe, care uneori se văd de sub vopseaua mea preferată de henna și am născut doi copii.

Pe primul copil, pe băiat, l-am născut la 37 de ani.

Când am aflat că sunt însărcinată, am amețit de bucurie. Eram ca într-un fel de transă, simțeam fiecare celulă a corpului plină de viață, într-o desăvârșită armonie cu tot Universul. Era totul perfect. Eu, El, Cerul, Copacul, Pasărea, Văzduhul… Dac-aș fi trăit așa tot restul vieții, cred că ajungeam să levitez. Dar a durat fix cinci minute, până când Marius, al meu soț, din a lui transă m-a întrebat cu niște ochi rotunzi: „Dar oare e ok să ai probleme cu tiroida în sarcină?”. Am și eu o tiroidită autoimună Hashimoto. Nu se moare din asta, dar trebuie să servesc zilnic niște pastile. Altfel, vin peste mine oboselile și deprimările. Dar au oamenii probleme și mai mari de atât. Însă acest amănunt hashimotic strică tabloul perfect a venirii pe lume a celui mai iubit dintre copii din toate timpurile și spațiile, galactice și intergalactice. Ce să facem? Așadar, noi doi, cei mari și tari, ne-am pornit pe salvat copilul, mama, universul …și, s-a început: telefoane, doctori, analize săptămânale, lacrimi, frici, îngrijorări. Marius și-a mai luat un job, ca să-și hrănească nevasta cu mâncare cât mai ecologică cu putință și să plătească factura la telefon.

Așadar, dă-i cu goji, cu uleiuri cât mai esențiale, cât mai de cânepă, de cocos, de susan… cu făinuri integrale, cu semințe care mai de care mai de soi, salate, smoothie-uri, ceaiuri. Ce să mai: pompam sănătate în mine la greu.

Nu ne trecuse prin cap să respirăm adânc, să ne liniștim, să ne bucurăm până la sfârșitul vieții, fiindcă totul se făcuse deja, fără ca noi să muncim prea mult. Viața era în noi și n-ar fi trebuit decât să stăm liniștiți să n-o tulburăm, ca ea să-și croiască singură drum pe unde știe și cum știe. Știe foarte bine, am văzut.

Faptul că zămislisem o ființă era deja o dovadă că suntem sănătoși și că nu mai aveam nevoie de prea multe în plus ca s-o creștem mare. Provizia zdravănă de cireșe din acel an își făcuse treaba mai bine decât zeci de medicamente. Mă simțeam sănătoasă-tun după ce mâncasem zilnic, timp de aproape o lună, câte 1-2 kg de cireșe.

În ciuda stresului părinților, copilul a crescut în burta mamei frumos și sănătos.

S-a născut într-o clinică privată, unde pentru fabuloasa sumă de 1000 de euro, doctorii se uită la tine, îți zâmbesc, te întreabă de sănătate și te lasă să-ți faci treaba. Adică să naști natural. Bineînțeles că, intervin când e cazul, dar n-a fost cazul nostru. Din momentul în care am intrat în clinică și până am născut au trecut cel mult 30 de minute. Deci, nu prea au avut mare cheltuială cu mine. Dar, eram în stare să plătesc și mai mult pentru sentimentul de siguranță, pe care îl caută fiecare mamă pe pământ, atunci când își aduce pruncii la viață. Știam locul, cunoșteam medicii, eram de o săptămână prin preajmă, fiindcă am născut în Constanța, noi stând în București. Am cumpărat de la clinica Isis siguranță și încredere că sunt pe mâini bune. Atât. Și le mulțumesc pentru asta, și sunt recunoscătoare doctorului Zaher, care a știut să nu facă nimic mai mult decât era cazul, chiar dacă eu din frică și neștiință aș fi cerut. Așadar, înconjurată de muzici liniștitoare, oameni apropiați, profesioniști discreți, în apele calzi ale unei căzi turcoaz (sau așa mi-o amintesc eu), am născut perfectul de copil. Surprinzător, nu după ce am împins ca sălbatica, ci după ce am respirat, liniștit și conștient…

Asta a fost nașterea de vis.

Și dacă nu nășteam și pe cel de-al doilea copil, la 41 de ani, pe fetiță, aș fi crezut până la sfârșitul vieții că am fost cea mai binecuvântată mamă din univers și că am avut cea mai impresionantă naștere cu putință.

Într-un fel așa a fost, dar aveam să descopăr noi înțelesuri pentru fiecare pas făcut, prin următorii pași făcuți.

Prima dată am contat eu, mama. Am căutat locul, care să-mi împlinească toate nevoile și acesta a fost un loc, unde plătesc mulți bani ca să-mi vorbească toată lumea frumos, să sclipească WC-urile de curățenie și să răsune Chopin în sala de nașteri. A fost bine. Dar ce nu știam destul de bine atunci era ce-și dorește copilul. COPILUL ÎȘI DOREȘTE MAMA. MAMA ESTE CASA COPILULUI cât încă nu s-a născut și o vreme după ce s-a născut. La prima naștere am căutat ca ceilalți să mă ajute: soțul cu doua-trei joburi, dacă se poate, clinica, doctorul, doula cu atenție, cunoștințe, echilibru. Și nu regret o secundă că am făcut așa. A fost cea mai reușită investiție din viața mea.

Dar, după aceasta, la a doua naștere, tot ea, viața, mi-a descoperit calea simplității.

  1. Tot ce caut înafara mea, este și înăuntrul meu.
  • În timp ce aștept ca cineva să aibă grijă de mine, pot și eu să am grijă de mine.
  • În timp ce vreau atenție de la cei din jur, pot și eu să-mi acord atenție.
  • În timp ce aștept să fiu încurajată, pot și eu să mă încurajez.
  • În timp ce vreau să fiu auzită, pot și eu să mă ascult pe mine.

Am făcut aceste lucruri în ziua în care nășteam și mi-a ieșit să nasc așa cum am vrut. Simplu, conștient, ușor, în etape clare, fără perturbări și blocaje, acasă.

M-am descurcat cu mult mai puține resurse, am avut mai mult timp să fiu atentă la mine și la copil, și ea s-a născut lin, blând, atentă cu sine și cu mine, fetița mea.

Și legătura dintre noi nu s-a întrerupt niciodată. Pur și simplu copilul și-a schimbat poziția. Dinăuntrul meu a ieșit înafara mea. Am văzut-o și m-am minunat cum se liniștea doar auzindu-mi vocea, doar simțindu-mi mirosul, mângâierea.

Este a mea și ea știe asta, fiindcă și eu sunt a ei.

Primele brațe care au ținut-o au fost ale mamei ei.

Primul miros pe care l-a simțit a fost al mamei ei.

Nimeni n-a tras de ea s-o măsoare, s-o cântărească, de parcă milimetrul ăla care poate va crește în prima zi de viață ar strica toată socoteala creșterii ei.

Am îmbrățișat-o, am ținut-o la cald, am mângâiat-o și am iubit-o dinainte de naștere și până la sfârșitul vieții. (momentul acela, în care ai impresia că ești în același timp și la începutul vieții și la sfârșitul ei, și de fapt viața este o clipă pe care tu o ții în palme). A fost o trăire organică, simplă, fără nimic patetic în ea.

Și nu știu cum să zic, dar am o intuiție că ceea ce numim noi moarte este tot un fel de re-poziționare. Dinăuntru a ceva, ieșim în afară a ceva sau poate invers…

Toate acestea au fost cu putință, fiindcă…

  • Soțul meu a avut încredere în alegerea mea de a naște acasă și m-a susținut.
  • M-am asigurat, cerând sfat de la un doctor bun, de la o prietenă care și ea născuse acasă, de la alte prietene-mame.
  • În timpul sarcinii am făcut 2 ecografii, ca să mă asigur că este bine copilul. M-am bucurat când s-a întors în poziția craniană. Erau semnele unei sarcini normale, fără probleme.
  • În gând mi-am permis chiar să eșuez: am zis că mi se poate întâmpla orice, inclusiv naștere prin cezariană într-un spital de stat. Da! Se poate orice, însă EU VREAU AȘA și așa, și așa….!
  • N-am vorbit despre intenția de a naște acasă cu familia extinsă, nici măcar cu unele cunoștințe, prieteni, care știam că n-ar înțelege. Au aflat cu toții după ce s-a născut copilul și a fost foarte bine așa.
  • Am făcut tot ce s-a putut face ca să fiu cât mai adunată înăuntrul meu. Mi-am cerut iertare de la cine am simțit s-o fac. M-am străduit să iert orice am simțit ca mi-a provocat durere. Am ascultat și cu mintea, dar și cu inima.
  • Și, deloc în ultimul rând, am fost însoțită de ea, de MOAȘA MEA, în care am ales să am încredere, de care m-am lăsat îndrumată și prin care s-a făcut asta perfect potrivit pentru mine!

Aș putea scrie mult despre ea și despre felul în care ne-am întâlnit, despre cum a știut să mă însoțească în această călătorie.  A fost perfect, de aceea încă îmi caut cuvintele, ca să știrbesc cât mai puțin acel munte de uimire și recunoștință pe care îl port în suflet pentru ea!

Mulțumesc, om minunat!

Mulțumesc, Doamne, căci prin Tine toate se fac bune!

 

Fotografie: Averie Woodard

rsz_1sebastian_pichler_-_2_ani_si_jumatate

Doi ani și jumătate

Cât de multe cuvinte îți datorez!!!

Începând dintr-o zi de vară, de acum doi ani, când în Parcul Circului am călcat, din întâmplare, pe Centrul Universului. Era acolo: palpabil, fizic, avea miros și consistență. Dacă mergeți în acest parc, o să vedeți pe lângă aleea care înconjoară lacul cu nuferi, pe partea cu sălcii plângătoare, o băncuță. Veche, micuță, fără spătar, vopsită în verde, desigur. Așezați-vă și așteptați. Dacă mie mi s-a întâmplat, cred că se poate întâmpla oricui, sigur-sigur… Eram cu tine, încă mic, încă dormeai mult (câte doua – trei ore în marsupiu), era soare, era un pic de vânt, parcă mișcat mai mult de păsările care zburau, cu treabă sau fără, deasupra lacului, era cer azuriu, era dimineață, era mirosul tău și părul auriu, era p-e-r-f-e-c-t!!! Totul era un dar nesfârșit, inimaginabil de generos, era iubire, era Dumnezeu. Mi-am propus atunci să-mi scriu în vene această zi, s-o țin minte, s-o spun cumva, s-o păstrez undeva, s-o dăruiesc cuiva, numai să nu se piardă, numai să nu uit de ea, doar-doar m-oi mai întâlni cu ea, doar-doar s-ar face toată viața ca ea. Ca acea zi sau clipa, nu știu ce și cât fusese… Între timp ai crescut. Mai ales, după o vacanță la mare de acum doi ani, unde am stat o săptămână la o casă cu curte. Ai alergat prin iarbă și nisip, te-ai stropit cu apă și te-ai jucat împreună cu verișorii tai, te-ai bronzat, ai mâncat pește proaspăt prins, ai înfulecat pepene, afundat cu toata ființa în felia imensă, generoasă ca o zi de vară. După această vacanță ai refuzat categoric să mai stai în garsoniera din București. Cum intram înăuntru, începeai să țipi cu o gură cât blocul din bulevardul Ghica Tei: „Afarăăăă!”… Am căutat casă nouă, cu un pic de curte, că nu se mai putea trăi în garsonieră, nici la propriu, nici la figurat. Te-ai bucurat, ai alergat prin curte, ai mers prin împrejurimi cu bicicleta, împreună cu tatăl tău. Ați fost fericiți. Ai fost foarte fericit când ți-ai făcut noi prieteni. Ai râs, ai admirat, ai urmat pe cei de-i admirai, ai mâncat cireșe direct din copac, te-ai scăldat cu prietenii în bazinul gonflabil, amplasat împărătește în curte. Te-ai bucurat să-i arăți prietenului R. jucăriile, când acesta sărea ștrengărește geamul și venea să „fure” un pic de joacă cu tine. L-ai admirat pe prietenul T., pe părinții și jucăriile lui, te-ai jucat cu prietenul N. dea pisicuțele și, da, ai fost fericit. Te-ai bucurat mult când ne-am mutat la căsuța noastră. Ai răbdat alături de noi viața pe cutii și bagaje, refugiați pe la prieteni, până când căsuța s-a făcut locuibila. Ai cărat bagaje cu dârzenie, ai măturat cu sârguință var, nisip și alte fel-de-fel de ale construcțiilor. Ai șters cu hărnicie și neostoit geamuri, faianță, podele. Ți-ai aranjat jucăriile în camera ta. Ți-ai pus în sertarele dulăpiorului tău, mândru foarte, ruleta, ciocanul, patentul, lanterna, cuiele. Ai zis că ai nevoie de ele. Am zis: desigur, dragul meu! Te înțeleg! Am zâmbit pe furiș, ca să nu mă vezi, că nu-ți place când râd, așa netam-nesam. E un lucru normal pentru tine să ai ciocan, cuie, patent și ruletă… că doar, na, avem treabă de făcut!

Am strigat la ceruri, că nu mai pot când la ai tăi trei ani și jumătate nu vrei să faci kaka nici la oliță, nici la wc, nici deloc…că miroase urât. Câte n-am făcut, câte n-am încercat…și când adesea, ai mei hormoni, ocupați cu plămăditul altui bebe în burtică, nu mai făceau față, am zis, stop! Eu chiar nu mai pot. Ce mă fac??? Am strigat: Doamne, oare de ce o fi așa de greu !!! Nu știu răspunsul. Până una alta îmi face bine să recunosc că eu doar până aici am putut, cât de cât. Mai departe…fac o pauza și mă culc.

Astăzi am tăiat împreună din coji de portocală diverse forme, cu care vom decora brăduțul de Crăciun. Erai atât de mândru și fericit că facem asta împreună. Luai fiecare inimioara, rombuleț, pătrățel și steluță, îl mai tăiai un puc, îl mai aranjai, până când era frumos, așa cum ziceai tu. Le puneai pe calorifer. După, le luai și alergai să-i arăți lui tati ce minune ai făcut si iarăși le puneai pe calorifer, mulțumit și fericit. Pe urmă mi-ai povestit despre planeta Pluton, care, ba e cea mai mare, ba e cea mai mică, până când te-ai hotărât că e cât un bob de mazăre și încape un singur om pe ea. Am ascultat cu gura căscată, zâmbind pe furiș în colțul gurii:).

Îți plac tobele. Cânți cu hotărâre multă la ele (adică la niște cutii de carton cu un capac de la o cratiță pe post de cinel). Nu știu ce părere au vecinii. Sunt delicați, încă nu ne-au zis nimic. Dar tu ești fericit și astăzi când tati te-a întrebat dacă vrei sa te faci baterist, ai zis că nu, tu vrei sa fii tobist. Am zâmbit iarăși în colțul gurii…

A fost adesea greu… Ca într-o noapte, neagră-tăciune, adesea. Dar minunea, care sclipește în fiecare copil, si-n al meu de-asemenea, a luminat, a așteptat să fie văzută. Și eu dacă văd, înțeleg:). (deformație profesională)

Am învățat că dragostea nu este doar o emoție și a iubi un copil (sau un adult) este uneori infinit de greu. Dar problema nu este celălalt, nici crizele de nervi, nici oboseala, ci doar faptul că probabil, de multă vreme nu mi-am mai oferit nimic iubire și atenție mie. Infinit de greu este, de fapt, să mă văd și să-mi ofer mie, așa cum sunt, iubire și înțelegere. Minunată chestiune e și cu copiii ăștia ai noștri: nu acceptă să fie iubiți mai mult decât te iubești tu pe tine însăți. Că, na, cine poate oferi ceva din ce nu are?!

Și sunt foarte bucuroasă că am fost împreună în această perioadă de cotitură, adesea grea, a vieții noastre. Te-am văzut cum ai crescut și aș vrea să pot să-mi scriu în ADN fiecare zi petrecută împreuna cu tine, copilul meu! Fie ca o lecție valoroasă, fie ca un dar neprețuit. Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Sebastian Pichler

A photo by Greg Rakozy. unsplash.com/photos/oMpAz-DN-9I

Despre stele sau nebunia de a crede în ceea ce știi

În fața unor lucruri n-ai altceva de făcut decât să taci. Printre cărțile lui Efrem, copilul nostru de trei ani, avem una, care mi-a marcat existența și marcată va rămâne. Este vorba de mini-enciclopedia „Pixi știe tot. Despre stele și univers”. Această mini-cărticică a făcut ce n-au făcut ani de întrebări și răspunsuri, îndoieli, căutări, măcinări și iarăși îndoieli.

Câți dintre noi știu/s-au gândit vreodată serios la faptul că cel mai îndepărtat și, în același timp, vizibil obiect față de planeta Pământ se află la o distanță de 13 miliarde ani-lumina? Asta cică au văzut oamenii de știință printr-un telescop, cel mai telescop din lume. M-am gândit mult la asta: nu o suta, nu o mie, nu 10 mii, ci 13 miliarde ani-lumina… Adică, despre ce vorbim?! Și mai zice acest telescop ager, că încă n-a dat de alții ca noi nici măcar pe o rază mai mică. Nu știu ce să zic. Eu am rămas blocată aici: 13 miliarde ani-lumina în jur și țipenie de vietate. Asta din cele ce se văd. Că cele care nu se văd…!!! E-he-he! Tot această micuță cărticică zice că 90 la sută din materia universului nu poate fi văzută de către noi, căci absoarbe sau emană atât de puțină lumină, încât nu avem cum s-o vedem. Eu sunt marcată profund. Punct. Oameni buni, în acest context, cât de nebun să fii să-ți bazezi existența pe ceea ce știi tu despre ea?! Dacă acest univers are minunata capacitate să existe atâtea miliarde de trilioane de cvadrilioane…. ani-lumina înaintea mea și după mine de-asemenea…!!! Dacă eu văd decât o mili-trili-cvadri frântură de nisipaș de univers…!!! Ce sau cine sunt eu? Ce sau cine este Universul? Atâtea întrebări roiesc în capul meu!!! Care este atitudinea care mă pune în contact cu marele (cu adevărat) mister al vieții?

De ce sunt vie aici și acum? De ce suntem vii aici și acum? De ce existăm aici și acum?….

“Cere, și ți se va da!”

“Bate, și ți se va deschide!”

“Dacă ai avea credință cât un bob de muștar, ai spune muntelui acesta: Muta-te de aici dincolo, și se va muta.” Atât de simplu să fie oare?!

Dar, nu… în timp ce suntem înconjurați de ceva, care poate fi traversat în cel puțin 13 miliarde ani-lumina, noi, ăștia micii de p-aci, mai organizăm vreo 2-3-enșpe războaie, mai omorâm animale,   distrugem păduri, exterminăm ditamai elefanții (de exemplu) pentru un corn de fildeș din care să ne facem cercei, ne mai pocnim copii, că de, ce să-i faci…dacă nu-s astâmpărați :((((. Când n-ar trebui decât să privim și să înmărmurim de frumusețea și măreția acestui univers. Da, și să tăcem. Un pic…Ținând copiii acestei lumi în brațe!

Pentru mine este clar, științific, și deja dovedit: dacă aș vrea să cunosc cauza acestui Univers din punct de vedere științific, ar trebui cel puțin să mă mișc cu viteza luminii vreo 13 miliarde de ani ca să întrezăresc …oare ce? Câte șanse oi avea să vad, să mă mișc, să înțeleg?

Această cărticică a făcut pentru mine ce n-au reușit să facă ani mulți de căutări și întrebări. Universul nu așteaptă de la mine să-l înțeleg. Așteaptă un singur lucru: să-l cred pe cuvânt că mă iubește.

DUMNEZEU ESTE IUBIRE !

Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Greg Rakozy

rsz_apostol_voicu_-_sensul

Mama, tata și sensul

Dac-ar fi să mă lipsesc de toate pe lumea asta, aș face-o pe rând. Ușor și sistematic. Asta în cazul în care n-aș fi forțată de împrejurări s-o fac imediat, pe loc. Ultimul lucru la care aș renunța, cu mintea mea de acum, ar fi… sensul. Nu cred ca aș reuși să renunț la sens, fiindcă aș căuta un sens și în „renunțarea” la sens… Vreau să scriu ceva simplu, ceva despre părinți.

Căutarea sensului în toate a făcut din mine adesea o mașinuță oarbă la viața însăși, care are această uimitoare calitate: să curgă unde vrea, cum vrea, când vrea…

Am crezut că este necesar să devin mai bună, că este sensul vieții mele să fac ceva în acest sens. Viața mi-a arătat că au fost urcușuri, care s-au ruinat ca niște castele de nisip. Totuși, ce e rău în a-ți dori să crești. Nu e nimic rău, ba chiar e atât de firesc, că nici nu-ți dai seama când ai crescut. Eu am încercat prea mult să-mi dau seama.

De trei ani sunt mamă, suntem părinți, eu și soțul meu. Nimic neobișnuit până acum. Zilele trecute am avut o revelație!!! A venit mama mea la noi. A stat cu noi o săptămână. A trecut destul de mult timp de când nu mai stau acasă la părinții mei, de când nu mai sunt doar fiica lor și am avut astfel posibilitatea s-o observ pe mama mea. Cum este ea, o femeie la 65 de ani, trecută prin multe în viața asta? Ce îi place, ce gânduri are, cum privește cerul? A fost o prezență discretă, nobilă, înțelegătoare. Mi-a brodat un îngeraș pe o pernă. M-am întrebat în acest răstimp de o săptămână dacă semăn întrucâtva cu mama mea. Mi s-a părut că ea este mai liniștită, mai împăcată, mai bine decât mine. M-am întrebat atunci, de unde această furtună, această măcinare, acest chin în sufletul meu, pe care-l cunosc de când m-am născut. Am înțeles brusc și definitiv în momentul în care mi-am pus întrebarea. Oameni buni, copii nu moștenesc doar mamele și tații, și bunicii… Ei moștenesc relațiile. Și știu de ce. Pentru copil, mama și tata este un singur organism. Când sunt și bunicii aproape, mama-tata-bunicii sunt un singur organism. Dacă acest organism știe, învață, înțelege cum să relaționeze, copilul moștenește această știință. Dacă nu, moștenește neștiința… Dacă acest organism se bucură să fie, copilul moștenește bucuria de a fi. Dacă acest organism se chinuie să fie, copilul moștenește acest chin de a fi….Am cunoscut mai ales neștiința, mai ales durerea, mai ales chinul de a fi… Dar, am crescut, pe nesimțite! Pur și simplu… și sensul e aici, în fiecare clipă și nu e nevoie să mă încordez să-l înțeleg. Se face singur înțeles, când vrea, unde vrea, cât vrea!!! Mulțumesc, Doamne!

Mulțumesc, Mama, pentru fărâma din cerul tău. L-am văzut! Și pentru îngerașul brodat pe o pernă…

 

Fotografie: Apostol Voicu

rsz_ingrid_hall_-_imbracaminte

Despre îmbrăcăminte într-o scrisoare adresată unei prietene

Cândva, în altă viață, am absolvit o facultate de design vestimentar. M-a interesat de mică, mai întâi la păpuși, mai târziu la mine însămi, cum arăt, cum mă vede celălalt. E adevărat că acum compensez cu o perioadă în care aparent îmi pasă mai puțin. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

M-a rugat cineva să scriu un articol despre cum e mai potrivit să se îmbrace o femeie, să vorbesc despre gust și bună măsură în felul cum arată o tânără domnișoară. Eu mi-am tradus această provocare prin a povesti despre „de ce e bine să pară îmbrăcată mai degrabă decât dezbrăcată, mai ales atunci când nu e cazul”.

Toate acestea mi-au fost cerute, apelând la cunoștințele mele de designer. Dar nu mă regăsesc în postura de a da sfaturi fashioniste. Prea puțin mă interesează acum, nu mă mobilizează, nu-mi vorbește suficient de mult haina ca haină colorată sau nu, textilă sau ba, mai groasă sau mai subțire, ca să mă apuc să scriu despre asta…

Mă folosesc de această ocazie, ca să fac un lucru care mă urmărește de multă vreme. De câțiva ani de zile vreau să scriu o scrisoare unei prietene vechi, dragi, pe care o port în suflet, chiar daca nu mai vorbim. De fapt nici nu-i știu numele, dar știu ca mi-e prietenă.

“Draga mea, te-am văzut astăzi, într-o zi destul de friguroasă de ianuarie, în tramvai. Ai urcat pe la stația Colentina. Eu veneam de la domnul doctor Ch. Luasem un tratament pentru copilașul meu de 9 luni, care răcise. Eu eram îmbrăcată bine, adică potrivit cu temperatura de afară, de minus 6 grade Celsius. Îmi era cald și mă simțeam confortabil. Tu erai zgribulită. Era dimineață, vreo 9 și ceva. Tu arătai foarte-foarte obosită, probabil nu dormisei noaptea trecută. Te-ai așezat pe un scaun și picurai. Pe lângă oboseală citeam în ochii tăi atâta tristețe… erai ca o haină sifonată, aruncată pe un scaun. Aveai pe față urme de fard mai vechi de 24 de ore. Deci, clar că n-ai avut prea mult timp la dispoziție pentru tine. Ai fost în slujba cuiva. În același timp hainele voit mulate pe corpul tău îmi spuneau că te doreai admirată de cineva. Dar ce voiai tu să admire cineva la tine?! Probabil ceea ce crezi tu că ai mai frumos, mai valoros, mai demn de iubit….

Draga mea prietenă, nu ne-am mai văzut de foarte multă vreme. Între timp în viața mea s-au produs foarte multe schimbări….Ca să reduc la esență tot ce-aș avea sa-ți povestesc, îți spun doar că acum eu alăptez un copil. Știi, e ceva la care nu m-am gândit niciodată: că eu sunt în stare să întrețin în viață pe cineva, pe un omuleț, dându-i să mănânce ceva din mine, care se face în mine, se face din carnea și sângele meu, din ceea ce mănânc eu, din ceea ce beau eu, din ceea ce sunt eu…. Din toate acestea un omuleț ia ceea ce-l hrănește și crește.

De ce m-am hotărât să-ți scriu? Ți-am văzut sânii într-un decolteu generos, și atât de milă mi s-a făcut de tine ca îmi venea să plâng acolo în tramvai, să vin să te îmbrățișez, să te acopăr, să te încălzesc, să-ți povestesc cât de minunată ești și cât de puțin ai nevoie sa te expui de parcă ai fi un produs, menit să excite hormonii zăpăciți, suprasolicitați a unui bărbat, care a uitat că are și darul de a fi tată, în afară de mascul. Tată-ocrotitor și chibzuit conducător al vieții și al familiei sale.

Prietena mea dragă, te înțeleg foarte-foarte bine, mai bine decât te-ai aștepta. Și eu, ca și tine am exersat multe forme de a mă face plăcută. Asta fiindcă în adânc, fără să știu, mă uram, nu mă suportam. În timp ce căutam admirație pentru cum arăt, îmi venea să mor, îmi doream să dispar de pe fața pământului…

Au trecut niște ani…

Acum trăiesc o altă viață, tot a mea, dar alta…

Dacă-ai ști cât de mare-i bucuria să-ți vezi corpul muncind pentru a da viață, n-ai mai pierde nici o zi umblând dezbrăcată, cu mijlocul, sânii expuși la frig și ger, de parc-ai fi o păpușă de plastic. Și nici vara nu te-ai purta mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată doar fiindcă învățăm că orice, oricând trebuie consumat. Ai înlemni când ai înțelege ce mare taină și imens potențial poartă corpul tău și, pur și simplu, te-ai sfii să te arăți la tot pasul provocând și risipind DARUL VIEȚII în praful mistuitor al consumismului, al non-sensului, al morții într-un final, chiar dacă ți se pare că n-are legătură.

Tu nu ești marfă, nici vitrină, nici plastic fără de viață.

Ești purtătoare de viață! Ești femeie!

Te îmbrățișez, te iubesc și te caut!

Cu drag și durere pentru anii, în care n-am știut să te ocrotesc, Maria!

 

Fotografie: Ingrid Hall

rsz_mama_si_timpul_-_kyle_szegedi

Mama și timpul

Decembrie 2014. N-am mai văzut soarele de aproape o lună. O zi perfectă. Nu la cum arată, ci la cum mă simt. Suntem la un loc de joacă, amenajat pentru copiii cu dizabilități. „Copiii cu buba”, cum le zice Efrem, n-au mai ieșit afară de o lună și ceva. Eu și Efrem, într-un univers gri-cenușiu, fără prea mulți oameni în jur, ne legănăm într-un leagăn mare: o roată suspendată, legănându-se paralel cu pământul. Privim cerul. Adică eu privesc, fiindcă stau trântită în leagăn, ca într-un căuș. Efrem stă așezat în genunchi lângă mine. Vorbim și râdem. În acea zi pe cer era mai multă agitație decât pe pământ. Zburau carduri de păsări.

-Ha, uite câte păsări, Efrem!

-Uite, mama! Uite, mama!

-A zburat. Efrem, unde e pasărea?

-În copac. (râdem)

-Și ce face în copac?

-Mănâncă o nucă! (ha-ha-ha! Râdem copios. :)))

-Și cum mănâncă nuca?

-Cu ciocu! (ha-ha-ha. Iar râdem. Aici am înțeles și eu etimologia cuvântului ciocan. Vine de la cioc ;))

– Dar Efrem ce mănâncă?- iscodesc eu, ca să aflu preferințele de astăzi ale copilului.

-Pe mami! (râde năstrușnic)

-Hmmmm! Așa, așa…

-Și cum e mami după ce o mănâncă Efrem.

-Fâră cap. (râzând în continuare)

-Hmmmm! Hai că treaba-i serioasă,- îmi zic eu.

-Și pe urmă, când Efrem a mâncat-o pe mami toată, unde e mami?

-În burtică.

-Și după aia?- nu mă las din iscodit eu.

El caută cu ochii minții răspuns. Se gândește.

Acum mă apuc eu de povestit. Mai ales că Efrem a invățat deja despre circulația hranei în organism. Are enciclopedie cu anatomia și fiziologia corpului uman. Știe despre sistemul digestiv, cam ce știu eu la vârsta mea.

-Deci, zic eu: O parte din mami se transformă în substanțe nutritive. Te hrănește, ca să crești mare și sănătos. Substanțele astea merg în sânge, spre creier și organe, spre mușchi, spre tot corpul. Și altă parte , care nu mai e de folos…

-Care nu mai e bun – completează el.

-Da, zic eu: iese afară, prin caca.

Discuțiile despre caca nu sunt scârboase pentru noi. Caca este ceva firesc și face parte dintr-un proces, care ne ține în viață. Cine are copii, știe și înțelege.

-Și, bine-bine, dar după ce ai mâncat-o pe mami, ce faci? Mai ai mami? Ce faci fără mami, daca ai mâncat-o?

….Și aici a venit răspunsul răspunsurilor, care m-a lăsat mască.

-MAMI ESTE TOT TIMPUL!

……………………………..

 

Fotografie: Kyle Szegedi

rsz_ian_schneider_-_lucia

Dor de Lucia

Ce-o fi nevoia mea de tine?!!!

o malformație.

o subnutriție.

o boală congenitală.

o cronică lipsă de iubire…

Pe care,

acum,

știindu-te umblând pe pământ,

încerc s-o acopăr, s-o vindec cu tot adâncul ochilor tăi nestemați,

mă iartă când nu-mi ajungi…

 

Fotografie: Ian Schneider

DCIM100GOPROGOPR2819.

Copilul meu interior

Seara, înainte de culcare

îmi deschideam sufletul

și te căutam în mine,

erai în același loc…

Albastru-mov mă priveai.

Așteptai.

 

Fotografie: Phoebe Dill

rsz_xlnutdm-c-y-paul-green

Anul trecut

Ultima mea legătură cu mine

s-a întrerupt anul trecut,

pe vremea când afară alb sfâșietor ningea,

iar în casă mirosea a … cafea…;)

de dragul rimei

 

Fotografie: Paul Green

rsz_margarida_csilva_-_un_cer_in_dar

Un Cer în dar

Am multe restanțe la scris, dar într-o anumită dimensiune a vieții nu există timp: deci nu exista nici prea târziu, nici prea devreme…există doar ESTE și atât. Aceasta e dimensiunea sufletului, probabil. Așadar: salutare, suflete al meu!!! Ce bine ca te-am regăsit.

 

În ultimele două zile am aflat că „a vedea” cu adevărat, înseamnă de fapt a vindeca în același timp. „A vedea” nu înseamnă „a înțelege”, iar „a înțelege” cu mintea înseamnă uneori a te minți. Poate nu e deloc întâmplătoare asemănarea între MINTE-ca rațiune și MINTE- ca „cel ce minte”. „A salva” poate însemna a desconsidera și a infantiliza pe cel salvat, iar A IUBI presupune ordine. Și am văzut ceva din această ordine PERFECTĂ, care face să se adune un grup, care putea fi oricare, dar în care, ochii mei au văzut o arhitectură perfectă-perfectă-perfectă, care-mi vorbea în forma cea mai personală posibilă: de parca 20 de oameni veniți la întâmplare într-un loc, au venit doar pentru mine. Totul a fost un mesaj de iubire totală, absolută, veșnică, neschimbabilă a lui Dumnezeu, Cel care parcă le-a zidit pe toate pentru mine. Și așa au simțit mai mulți (daca nu chiar toți) din cei adunați împreună pe o străduță, într-o căsuță din București, în niște zile frumoase de 11, 12 octombrie, anul 2014. Mulțumesc, Ion Bucur! Mulțumesc, Constelații de Familie!

 

Fotografie: Margarida CSilva