Galben Cerc | creatie
97
archive,tag,tag-creatie,tag-97,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Despre mine
  • Emoție
  • Existenta
  • Maternitate
  • Poezie
rsz_1sebastian_pichler_-_2_ani_si_jumatate

Doi ani și jumătate

Cât de multe cuvinte îți datorez!!!

Începând dintr-o zi de vară, de acum doi ani, când în Parcul Circului am călcat, din întâmplare, pe Centrul Universului. Era acolo: palpabil, fizic, avea miros și consistență. Dacă mergeți în acest parc, o să vedeți pe lângă aleea care înconjoară lacul cu nuferi, pe partea cu sălcii plângătoare, o băncuță. Veche, micuță, fără spătar, vopsită în verde, desigur. Așezați-vă și așteptați. Dacă mie mi s-a întâmplat, cred că se poate întâmpla oricui, sigur-sigur… Eram cu tine, încă mic, încă dormeai mult (câte doua – trei ore în marsupiu), era soare, era un pic de vânt, parcă mișcat mai mult de păsările care zburau, cu treabă sau fără, deasupra lacului, era cer azuriu, era dimineață, era mirosul tău și părul auriu, era p-e-r-f-e-c-t!!! Totul era un dar nesfârșit, inimaginabil de generos, era iubire, era Dumnezeu. Mi-am propus atunci să-mi scriu în vene această zi, s-o țin minte, s-o spun cumva, s-o păstrez undeva, s-o dăruiesc cuiva, numai să nu se piardă, numai să nu uit de ea, doar-doar m-oi mai întâlni cu ea, doar-doar s-ar face toată viața ca ea. Ca acea zi sau clipa, nu știu ce și cât fusese… Între timp ai crescut. Mai ales, după o vacanță la mare de acum doi ani, unde am stat o săptămână la o casă cu curte. Ai alergat prin iarbă și nisip, te-ai stropit cu apă și te-ai jucat împreună cu verișorii tai, te-ai bronzat, ai mâncat pește proaspăt prins, ai înfulecat pepene, afundat cu toata ființa în felia imensă, generoasă ca o zi de vară. După această vacanță ai refuzat categoric să mai stai în garsoniera din București. Cum intram înăuntru, începeai să țipi cu o gură cât blocul din bulevardul Ghica Tei: „Afarăăăă!”… Am căutat casă nouă, cu un pic de curte, că nu se mai putea trăi în garsonieră, nici la propriu, nici la figurat. Te-ai bucurat, ai alergat prin curte, ai mers prin împrejurimi cu bicicleta, împreună cu tatăl tău. Ați fost fericiți. Ai fost foarte fericit când ți-ai făcut noi prieteni. Ai râs, ai admirat, ai urmat pe cei de-i admirai, ai mâncat cireșe direct din copac, te-ai scăldat cu prietenii în bazinul gonflabil, amplasat împărătește în curte. Te-ai bucurat să-i arăți prietenului R. jucăriile, când acesta sărea ștrengărește geamul și venea să „fure” un pic de joacă cu tine. L-ai admirat pe prietenul T., pe părinții și jucăriile lui, te-ai jucat cu prietenul N. dea pisicuțele și, da, ai fost fericit. Te-ai bucurat mult când ne-am mutat la căsuța noastră. Ai răbdat alături de noi viața pe cutii și bagaje, refugiați pe la prieteni, până când căsuța s-a făcut locuibila. Ai cărat bagaje cu dârzenie, ai măturat cu sârguință var, nisip și alte fel-de-fel de ale construcțiilor. Ai șters cu hărnicie și neostoit geamuri, faianță, podele. Ți-ai aranjat jucăriile în camera ta. Ți-ai pus în sertarele dulăpiorului tău, mândru foarte, ruleta, ciocanul, patentul, lanterna, cuiele. Ai zis că ai nevoie de ele. Am zis: desigur, dragul meu! Te înțeleg! Am zâmbit pe furiș, ca să nu mă vezi, că nu-ți place când râd, așa netam-nesam. E un lucru normal pentru tine să ai ciocan, cuie, patent și ruletă… că doar, na, avem treabă de făcut!

Am strigat la ceruri, că nu mai pot când la ai tăi trei ani și jumătate nu vrei să faci kaka nici la oliță, nici la wc, nici deloc…că miroase urât. Câte n-am făcut, câte n-am încercat…și când adesea, ai mei hormoni, ocupați cu plămăditul altui bebe în burtică, nu mai făceau față, am zis, stop! Eu chiar nu mai pot. Ce mă fac??? Am strigat: Doamne, oare de ce o fi așa de greu !!! Nu știu răspunsul. Până una alta îmi face bine să recunosc că eu doar până aici am putut, cât de cât. Mai departe…fac o pauza și mă culc.

Astăzi am tăiat împreună din coji de portocală diverse forme, cu care vom decora brăduțul de Crăciun. Erai atât de mândru și fericit că facem asta împreună. Luai fiecare inimioara, rombuleț, pătrățel și steluță, îl mai tăiai un puc, îl mai aranjai, până când era frumos, așa cum ziceai tu. Le puneai pe calorifer. După, le luai și alergai să-i arăți lui tati ce minune ai făcut si iarăși le puneai pe calorifer, mulțumit și fericit. Pe urmă mi-ai povestit despre planeta Pluton, care, ba e cea mai mare, ba e cea mai mică, până când te-ai hotărât că e cât un bob de mazăre și încape un singur om pe ea. Am ascultat cu gura căscată, zâmbind pe furiș în colțul gurii:).

Îți plac tobele. Cânți cu hotărâre multă la ele (adică la niște cutii de carton cu un capac de la o cratiță pe post de cinel). Nu știu ce părere au vecinii. Sunt delicați, încă nu ne-au zis nimic. Dar tu ești fericit și astăzi când tati te-a întrebat dacă vrei sa te faci baterist, ai zis că nu, tu vrei sa fii tobist. Am zâmbit iarăși în colțul gurii…

A fost adesea greu… Ca într-o noapte, neagră-tăciune, adesea. Dar minunea, care sclipește în fiecare copil, si-n al meu de-asemenea, a luminat, a așteptat să fie văzută. Și eu dacă văd, înțeleg:). (deformație profesională)

Am învățat că dragostea nu este doar o emoție și a iubi un copil (sau un adult) este uneori infinit de greu. Dar problema nu este celălalt, nici crizele de nervi, nici oboseala, ci doar faptul că probabil, de multă vreme nu mi-am mai oferit nimic iubire și atenție mie. Infinit de greu este, de fapt, să mă văd și să-mi ofer mie, așa cum sunt, iubire și înțelegere. Minunată chestiune e și cu copiii ăștia ai noștri: nu acceptă să fie iubiți mai mult decât te iubești tu pe tine însăți. Că, na, cine poate oferi ceva din ce nu are?!

Și sunt foarte bucuroasă că am fost împreună în această perioadă de cotitură, adesea grea, a vieții noastre. Te-am văzut cum ai crescut și aș vrea să pot să-mi scriu în ADN fiecare zi petrecută împreuna cu tine, copilul meu! Fie ca o lecție valoroasă, fie ca un dar neprețuit. Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Sebastian Pichler