Galben Cerc | Dumnezeu
123
archive,tag,tag-dumnezeu,tag-123,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Despre mine
  • Emoție
  • Existenta
  • Maternitate
  • Poezie
rsz_qj1j4hodnti-brooke-cagle

Cineva s-a rugat pentru mine

Ajută-mă, Doamne, să învăț bucuria!

Să ies în câmp și să strig tare-tare de bucurie, să râd în hohote, să mă tăvălesc prin iarbă, să mușc din flori, să-mi torn apele izvoarelor pe cap, să sclipească razele de soare în picăturile de apă de pe corpul meu radiind a sănătate, viață, bucurie!

Să râd, să strig, să strâng în brațe viața, să slăvesc prin toate celulele corpului minunăția de a EXISTA!

Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Brooke Cagle

Despre pretentii

Am tot cautat moment potrivit, gand potrivit, cuvant potrivit, dar pana cand s-or potrivi toate, am zis sa ma multumesc cu ce am sau cu ce n-am…n-am timp, de multe ori n-am putere, ajungand franta de oboseala la sfarsitul zilei. Dar sunt cateva cuvinte, care nu ma lasa in pace. Se vor spuse. Ca sa scap de ele, trebuie sa le scriu:)

Am inteles de curand, asa din senin, de parca m-ar fi fulgerat ceva, ca lucru caraghios mai sunt pretentiile pe lumea asta. Da, asta a fost tema descoperirii mele: pretentia.  Am vazut ca viata mea a concrescut cumva, si-a tras seva si a dat energie pretentiilor…de tot soiul…adresate oricui…multora…mie insumi. Pretentii fata de oricine si chiar orice: ca de ce e cald, de ce e frig, de ce ploua, de ce ninge, dar, totusi prea mult soare…s.a.m.d.

Nu voi lungi descrierea. Fenomenul este, cred, foarte limpede! Mai interesant este CUM am inteles. S-a intamplat asta in ziua in care am ajuns la concluzia ca cea mai mare, cea mai sofisticata, cea mai datatoare de batai de cap este pretentia mea fata de Dumnezeu. Eu cred in Dumnezeu, dar sa nu credeti ca am facut ceva pentru asta. Pur si simplu, intr-o zi m-am trezit crezand…e o poveste mai lunga si n-as vrea sa ma abat de la tema principala: pretentia. Asadar, in ziua in care m-am trezit crezand, n-am avut nici o indoiala, dar nici una, ca Dumnezeu exista si ca este Persoana. Atunci am trait tot ceea ce mai tarziu am citit prin carti: Dumnezeu si Persoana in acelasi timp…dar timpul a trecut si lianele pretentiilor au impanzit credinta mea. Acestea doua se autoexclud: cu cat mai mari pretentiile, cu atat mai mica credinta si invers. La un moment dat chiar cred ca poti sa-ti pierzi credinta, avand multe, prea multe pretentii.

Stii, eu aveam pretentia sa cred in Dumnezeu cel adevarat…nu de dragul credintei, si nici de dragul lui Dumnezeu, ci, Doamne iarta-ma, de dragul meu. Adica, stiti, eu nu-mi permit sa gresesc:)…eu nu vreau sa ma fac de ras cu o credinta indoielnica…si precum fariseii, ceream dovezi, zilnice, asteptam minuni si chiar as fi vrut sa vina Dumnezeu la mine in carne si oase si sa-mi spuna: “Da. Eu sunt Dumnezeu adevarat” si poate chiar sa-mi semneze undeva, sa facem un proces verbal, daca se poate, ca dovada sa fie dovada. Si pe urma, daca cineva se uita la mine zeflemitor, zicandu-mi: “in ce Dumnezeu crezi tu?”, eu scot procesul verbal si-i inchid gura…:) tablou de nota 10 :)))))

Doamne, ce bine ca la Tine nu e ca la oameni!

Eu am rascolit pe toate partile intelepciunea acestei lumi, atat cat am fost in stare. Am incercat tot ce s-a putut incerca, atat cat m-a dus mintea. Si am ajuns la concluzia ca intelepciunea acestei lumi ma va face sa inebunesc. Si chiar m-am simtit nebuna si cred c-am fost…nebuna! Am simtit suflul rece al mortii in aceasta nebunie, abisul negru al unui gol fara de margini…

dar, Doamne, si a crede in Tine pare o nebunie! Mintea mea, asa cum e construita acum, nu va fi niciodata de acord suta la suta sa creada intr-un Dumnezeu, care este o sfanta Treime, si care Unul din aceasta Treime s-a intrupat dintr-o Fecioara, si s-a nascut intr-o oarecare zi, si in alta zi a fost rastignit, si pe urma El a inviat! Nebunie! Mintea mea mereu v-a iscodi, va intreba, va pune la indoiala, fiindca mintea mea vrea dovezi, vrea sa controleze, vrea sa fie neaparat castigatoare. Vrea coronite si note de zece! Astazi aleg sa nu mai cred in mintea mea…fiindca m-a dus odata in fata mortii!

Aleg, asumandu-mi ca pare o nebunie, sa cred in Dumnezeu, asa cum ma invata Biserica. De ce? Simplu…aici am simtit ca sunt vie! Eu vreau sa traiesc! Dar acum, adio coronite si note de zece, caci credinta pare a fi o coroana de spini pentru “inteleapta” de mine, cea de alta data…

Multumesc Tie, Doamne!