Galben Cerc | mama
99
archive,tag,tag-mama,tag-99,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-3.7,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Despre mine
  • Emoție
  • Existenta
  • Maternitate
  • Poezie
rsz_apostol_voicu_-_sensul

Mama, tata și sensul

Dac-ar fi să mă lipsesc de toate pe lumea asta, aș face-o pe rând. Ușor și sistematic. Asta în cazul în care n-aș fi forțată de împrejurări s-o fac imediat, pe loc. Ultimul lucru la care aș renunța, cu mintea mea de acum, ar fi… sensul. Nu cred ca aș reuși să renunț la sens, fiindcă aș căuta un sens și în „renunțarea” la sens… Vreau să scriu ceva simplu, ceva despre părinți.

Căutarea sensului în toate a făcut din mine adesea o mașinuță oarbă la viața însăși, care are această uimitoare calitate: să curgă unde vrea, cum vrea, când vrea…

Am crezut că este necesar să devin mai bună, că este sensul vieții mele să fac ceva în acest sens. Viața mi-a arătat că au fost urcușuri, care s-au ruinat ca niște castele de nisip. Totuși, ce e rău în a-ți dori să crești. Nu e nimic rău, ba chiar e atât de firesc, că nici nu-ți dai seama când ai crescut. Eu am încercat prea mult să-mi dau seama.

De trei ani sunt mamă, suntem părinți, eu și soțul meu. Nimic neobișnuit până acum. Zilele trecute am avut o revelație!!! A venit mama mea la noi. A stat cu noi o săptămână. A trecut destul de mult timp de când nu mai stau acasă la părinții mei, de când nu mai sunt doar fiica lor și am avut astfel posibilitatea s-o observ pe mama mea. Cum este ea, o femeie la 65 de ani, trecută prin multe în viața asta? Ce îi place, ce gânduri are, cum privește cerul? A fost o prezență discretă, nobilă, înțelegătoare. Mi-a brodat un îngeraș pe o pernă. M-am întrebat în acest răstimp de o săptămână dacă semăn întrucâtva cu mama mea. Mi s-a părut că ea este mai liniștită, mai împăcată, mai bine decât mine. M-am întrebat atunci, de unde această furtună, această măcinare, acest chin în sufletul meu, pe care-l cunosc de când m-am născut. Am înțeles brusc și definitiv în momentul în care mi-am pus întrebarea. Oameni buni, copii nu moștenesc doar mamele și tații, și bunicii… Ei moștenesc relațiile. Și știu de ce. Pentru copil, mama și tata este un singur organism. Când sunt și bunicii aproape, mama-tata-bunicii sunt un singur organism. Dacă acest organism știe, învață, înțelege cum să relaționeze, copilul moștenește această știință. Dacă nu, moștenește neștiința… Dacă acest organism se bucură să fie, copilul moștenește bucuria de a fi. Dacă acest organism se chinuie să fie, copilul moștenește acest chin de a fi….Am cunoscut mai ales neștiința, mai ales durerea, mai ales chinul de a fi… Dar, am crescut, pe nesimțite! Pur și simplu… și sensul e aici, în fiecare clipă și nu e nevoie să mă încordez să-l înțeleg. Se face singur înțeles, când vrea, unde vrea, cât vrea!!! Mulțumesc, Doamne!

Mulțumesc, Mama, pentru fărâma din cerul tău. L-am văzut! Și pentru îngerașul brodat pe o pernă…

 

Fotografie: Apostol Voicu

rsz_mama_si_timpul_-_kyle_szegedi

Mama și timpul

Decembrie 2014. N-am mai văzut soarele de aproape o lună. O zi perfectă. Nu la cum arată, ci la cum mă simt. Suntem la un loc de joacă, amenajat pentru copiii cu dizabilități. „Copiii cu buba”, cum le zice Efrem, n-au mai ieșit afară de o lună și ceva. Eu și Efrem, într-un univers gri-cenușiu, fără prea mulți oameni în jur, ne legănăm într-un leagăn mare: o roată suspendată, legănându-se paralel cu pământul. Privim cerul. Adică eu privesc, fiindcă stau trântită în leagăn, ca într-un căuș. Efrem stă așezat în genunchi lângă mine. Vorbim și râdem. În acea zi pe cer era mai multă agitație decât pe pământ. Zburau carduri de păsări.

-Ha, uite câte păsări, Efrem!

-Uite, mama! Uite, mama!

-A zburat. Efrem, unde e pasărea?

-În copac. (râdem)

-Și ce face în copac?

-Mănâncă o nucă! (ha-ha-ha! Râdem copios. :)))

-Și cum mănâncă nuca?

-Cu ciocu! (ha-ha-ha. Iar râdem. Aici am înțeles și eu etimologia cuvântului ciocan. Vine de la cioc ;))

– Dar Efrem ce mănâncă?- iscodesc eu, ca să aflu preferințele de astăzi ale copilului.

-Pe mami! (râde năstrușnic)

-Hmmmm! Așa, așa…

-Și cum e mami după ce o mănâncă Efrem.

-Fâră cap. (râzând în continuare)

-Hmmmm! Hai că treaba-i serioasă,- îmi zic eu.

-Și pe urmă, când Efrem a mâncat-o pe mami toată, unde e mami?

-În burtică.

-Și după aia?- nu mă las din iscodit eu.

El caută cu ochii minții răspuns. Se gândește.

Acum mă apuc eu de povestit. Mai ales că Efrem a invățat deja despre circulația hranei în organism. Are enciclopedie cu anatomia și fiziologia corpului uman. Știe despre sistemul digestiv, cam ce știu eu la vârsta mea.

-Deci, zic eu: O parte din mami se transformă în substanțe nutritive. Te hrănește, ca să crești mare și sănătos. Substanțele astea merg în sânge, spre creier și organe, spre mușchi, spre tot corpul. Și altă parte , care nu mai e de folos…

-Care nu mai e bun – completează el.

-Da, zic eu: iese afară, prin caca.

Discuțiile despre caca nu sunt scârboase pentru noi. Caca este ceva firesc și face parte dintr-un proces, care ne ține în viață. Cine are copii, știe și înțelege.

-Și, bine-bine, dar după ce ai mâncat-o pe mami, ce faci? Mai ai mami? Ce faci fără mami, daca ai mâncat-o?

….Și aici a venit răspunsul răspunsurilor, care m-a lăsat mască.

-MAMI ESTE TOT TIMPUL!

……………………………..

 

Fotografie: Kyle Szegedi

rsz_gabe_rodriguez_-_oboseala_si_mama

Oboseala și mama

Să stai la capătul mării,

Să curgă pe obraji odată cu marea

Tot plânsul ne-plâns vreodată,

Oboseala să-ți împingă orizontala trupului

…………………………   sub orizontala pământului

dar brusc………………..

să te ridici , să-ți scuturi umerii………succesiv

de stropii de ploaie, de rouă, de ninsori, de frunze,

de cețuri, brume, tărâna umedă, pietre…

și să pleci acasa, grăbită….

Ești mamă.

 

Fotografie: Gabe Rodriguez