Galben Cerc | maternitate
108
archive,tag,tag-maternitate,tag-108,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Artist
  • Părinte
  • Poezie, care vine și pleacă când dorește
  • Un om

Despre îmbrăcăminte într-o scrisoare adresată unei prietene

Cândva, în altă viață, am absolvit o facultate de design vestimentar. M-a interesat de mică, mai întâi la păpuși, mai târziu la mine însămi, cum arăt, cum mă vede celălalt. E adevărat că acum compensez cu o perioadă în care aparent îmi pasă mai puțin. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

M-a rugat cineva să scriu un articol despre cum e mai potrivit să se îmbrace o femeie, să vorbesc despre gust și bună măsură în felul cum arată o tânără domnișoară. Eu mi-am tradus această provocare prin a povesti despre „de ce e bine să pară îmbrăcată mai degrabă decât dezbrăcată, mai ales atunci când nu e cazul”.

Toate acestea mi-au fost cerute, apelând la cunoștințele mele de designer. Dar nu mă regăsesc în postura de a da sfaturi fashioniste. Prea puțin mă interesează acum, nu mă mobilizează, nu-mi vorbește suficient de mult haina ca haină colorată sau nu, textilă sau ba, mai groasă sau mai subțire, ca să mă apuc să scriu despre asta…

Mă folosesc de această ocazie, ca să fac un lucru care mă urmărește de multă vreme. De câțiva ani de zile vreau să scriu o scrisoare unei prietene vechi, dragi, pe care o port în suflet, chiar daca nu mai vorbim. De fapt nici nu-i știu numele, dar știu ca mi-e prietenă.

“Draga mea, te-am văzut astăzi, într-o zi destul de friguroasă de ianuarie, în tramvai. Ai urcat pe la stația Colentina. Eu veneam de la domnul doctor Ch. Luasem un tratament pentru copilașul meu de 9 luni, care răcise. Eu eram îmbrăcată bine, adică potrivit cu temperatura de afară, de minus 6 grade Celsius. Îmi era cald și mă simțeam confortabil. Tu erai zgribulită. Era dimineață, vreo 9 și ceva. Tu arătai foarte-foarte obosită, probabil nu dormisei noaptea trecută. Te-ai așezat pe un scaun și picurai. Pe lângă oboseală citeam în ochii tăi atâta tristețe… erai ca o haină sifonată, aruncată pe un scaun. Aveai pe față urme de fard mai vechi de 24 de ore. Deci, clar că n-ai avut prea mult timp la dispoziție pentru tine. Ai fost în slujba cuiva. În același timp hainele voit mulate pe corpul tău îmi spuneau că te doreai admirată de cineva. Dar ce voiai tu să admire cineva la tine?! Probabil ceea ce crezi tu că ai mai frumos, mai valoros, mai demn de iubit….

Draga mea prietenă, nu ne-am mai văzut de foarte multă vreme. Între timp în viața mea s-au produs foarte multe schimbări….Ca să reduc la esență tot ce-aș avea sa-ți povestesc, îți spun doar că acum eu alăptez un copil. Știi, e ceva la care nu m-am gândit niciodată: că eu sunt în stare să întrețin în viață pe cineva, pe un omuleț, dându-i să mănânce ceva din mine, care se face în mine, se face din carnea și sângele meu, din ceea ce mănânc eu, din ceea ce beau eu, din ceea ce sunt eu…. Din toate acestea un omuleț ia ceea ce-l hrănește și crește.

De ce m-am hotărât să-ți scriu? Ți-am văzut sânii într-un decolteu generos, și atât de milă mi s-a făcut de tine ca îmi venea să plâng acolo în tramvai, să vin să te îmbrățișez, să te acopăr, să te încălzesc, să-ți povestesc cât de minunată ești și cât de puțin ai nevoie sa te expui de parcă ai fi un produs, menit să excite hormonii zăpăciți, suprasolicitați a unui bărbat, care a uitat că are și darul de a fi tată, în afară de mascul. Tată-ocrotitor și chibzuit conducător al vieții și al familiei sale.

Prietena mea dragă, te înțeleg foarte-foarte bine, mai bine decât te-ai aștepta. Și eu, ca și tine am exersat multe forme de a mă face plăcută. Asta fiindcă în adânc, fără să știu, mă uram, nu mă suportam. În timp ce căutam admirație pentru cum arăt, îmi venea să mor, îmi doream să dispar de pe fața pământului…

Au trecut niște ani…

Acum trăiesc o altă viață, tot a mea, dar alta…

Dacă-ai ști cât de mare-i bucuria să-ți vezi corpul muncind pentru a da viață, n-ai mai pierde nici o zi umblând dezbrăcată, cu mijlocul, sânii expuși la frig și ger, de parc-ai fi o păpușă de plastic. Și nici vara nu te-ai purta mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată doar fiindcă învățăm că orice, oricând trebuie consumat. Ai înlemni când ai înțelege ce mare taină și imens potențial poartă corpul tău și, pur și simplu, te-ai sfii să te arăți la tot pasul provocând și risipind DARUL VIEȚII în praful mistuitor al consumismului, al non-sensului, al morții într-un final, chiar dacă ți se pare că n-are legătură.

Tu nu ești marfă, nici vitrină, nici plastic fără de viață.

Ești purtătoare de viață! Ești femeie!

Te îmbrățișez, te iubesc și te caut!

Cu drag și durere pentru anii, în care n-am știut să te ocrotesc, Maria!

 

Fotografie: Ingrid Hall

Mama și timpul

Decembrie 2014. N-am mai văzut soarele de aproape o lună. O zi perfectă. Nu la cum arată, ci la cum mă simt. Suntem la un loc de joacă, amenajat pentru copiii cu dizabilități. „Copiii cu buba”, cum le zice Efrem, n-au mai ieșit afară de o lună și ceva. Eu și Efrem, într-un univers gri-cenușiu, fără prea mulți oameni în jur, ne legănăm într-un leagăn mare: o roată suspendată, legănându-se paralel cu pământul. Privim cerul. Adică eu privesc, fiindcă stau trântită în leagăn, ca într-un căuș. Efrem stă așezat în genunchi lângă mine. Vorbim și râdem. În acea zi pe cer era mai multă agitație decât pe pământ. Zburau carduri de păsări.

-Ha, uite câte păsări, Efrem!

-Uite, mama! Uite, mama!

-A zburat. Efrem, unde e pasărea?

-În copac. (râdem)

-Și ce face în copac?

-Mănâncă o nucă! (ha-ha-ha! Râdem copios. :)))

-Și cum mănâncă nuca?

-Cu ciocu! (ha-ha-ha. Iar râdem. Aici am înțeles și eu etimologia cuvântului ciocan. Vine de la cioc ;))

– Dar Efrem ce mănâncă?- iscodesc eu, ca să aflu preferințele de astăzi ale copilului.

-Pe mami! (râde năstrușnic)

-Hmmmm! Așa, așa…

-Și cum e mami după ce o mănâncă Efrem.

-Fâră cap. (râzând în continuare)

-Hmmmm! Hai că treaba-i serioasă,- îmi zic eu.

-Și pe urmă, când Efrem a mâncat-o pe mami toată, unde e mami?

-În burtică.

-Și după aia?- nu mă las din iscodit eu.

El caută cu ochii minții răspuns. Se gândește.

Acum mă apuc eu de povestit. Mai ales că Efrem a invățat deja despre circulația hranei în organism. Are enciclopedie cu anatomia și fiziologia corpului uman. Știe despre sistemul digestiv, cam ce știu eu la vârsta mea.

-Deci, zic eu: O parte din mami se transformă în substanțe nutritive. Te hrănește, ca să crești mare și sănătos. Substanțele astea merg în sânge, spre creier și organe, spre mușchi, spre tot corpul. Și altă parte , care nu mai e de folos…

-Care nu mai e bun – completează el.

-Da, zic eu: iese afară, prin caca.

Discuțiile despre caca nu sunt scârboase pentru noi. Caca este ceva firesc și face parte dintr-un proces, care ne ține în viață. Cine are copii, știe și înțelege.

-Și, bine-bine, dar după ce ai mâncat-o pe mami, ce faci? Mai ai mami? Ce faci fără mami, daca ai mâncat-o?

….Și aici a venit răspunsul răspunsurilor, care m-a lăsat mască.

-MAMI ESTE TOT TIMPUL!

……………………………..

 

Fotografie: Kyle Szegedi

Dor de Lucia

Ce-o fi nevoia mea de tine?!!!

o malformație.

o subnutriție.

o boală congenitală.

o cronică lipsă de iubire…

Pe care,

acum,

știindu-te umblând pe pământ,

încerc s-o acopăr, s-o vindec cu tot adâncul ochilor tăi nestemați,

mă iartă când nu-mi ajungi…

 

Fotografie: Ian Schneider

Oboseala și mama

Să stai la capătul mării,

Să curgă pe obraji odată cu marea

Tot plânsul ne-plâns vreodată,

Oboseala să-ți împingă orizontala trupului

…………………………   sub orizontala pământului

dar brusc………………..

să te ridici , să-ți scuturi umerii………succesiv

de stropii de ploaie, de rouă, de ninsori, de frunze,

de cețuri, brume, tărâna umedă, pietre…

și să pleci acasa, grăbită….

Ești mamă.

 

Fotografie: Gabe Rodriguez

Absolută încredere

Cu totală, absolută încredere

Te lași în brațele mele

și dormi liniștit,

cu buzele încă plescăind a lapte

cu genele încă vibrând a mașini 4/4.

Iar brațele mele te țin

obosite, nedumerite, neputincioase,

uscate, un pic îmbătrânite

și, pe rând, se întrebă, se minunează,

întineresc văzând

atâta totală, absolută încredere.

 

Fotografie: Laura Lee Moreau

Desenează

Copilul meu de un an și jumătate

crește dealurile,

presară cu păduri tărmul mărilor,

pune la rehidratat niște nori,

ca să plouă pe coasta de sud a Africii.

mână cârduri imense de pinguini spre Polul Nord,

ca să ia masa…fulgi de zăpadă…

Copilul meu de un an și jumătate

desenează…

 

Fotografie: Gaelle Marcel

Brașov

Roșața din obraji a trecut în vârful urechilor…

Nasul respiră aerul rece de Brașov

Genele ca niște spice pârguite

visează mașinuțele de la complexul comercial Steagu,

Laptele cu gust sănătos-amărui de levănțică,

curge din belșug,

Părul auriu păstrează mișcarea căciulii de blană,

trasă grăbit de pe cap,

…obosit, răpus de atâta cunoaștere…

…copilul meu visează!

Pentru somnul copiilor,

Doamne, dă-ne pace!

 

Fotografie: Levi Saunders