Galben Cerc | viata
103
archive,tag,tag-viata,tag-103,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive
  • Sort Blog:
  • All
  • Artist
  • Părinte
  • Poezie, care vine și pleacă când dorește
  • Un om

Mama, tata și sensul

Dac-ar fi să mă lipsesc de toate pe lumea asta, aș face-o pe rând. Ușor și sistematic. Asta în cazul în care n-aș fi forțată de împrejurări s-o fac imediat, pe loc. Ultimul lucru la care aș renunța, cu mintea mea de acum, ar fi… sensul. Nu cred ca aș reuși să renunț la sens, fiindcă aș căuta un sens și în „renunțarea” la sens… Vreau să scriu ceva simplu, ceva despre părinți.

Căutarea sensului în toate a făcut din mine adesea o mașinuță oarbă la viața însăși, care are această uimitoare calitate: să curgă unde vrea, cum vrea, când vrea…

Am crezut că este necesar să devin mai bună, că este sensul vieții mele să fac ceva în acest sens. Viața mi-a arătat că au fost urcușuri, care s-au ruinat ca niște castele de nisip. Totuși, ce e rău în a-ți dori să crești. Nu e nimic rău, ba chiar e atât de firesc, că nici nu-ți dai seama când ai crescut. Eu am încercat prea mult să-mi dau seama.

De trei ani sunt mamă, suntem părinți, eu și soțul meu. Nimic neobișnuit până acum. Zilele trecute am avut o revelație!!! A venit mama mea la noi. A stat cu noi o săptămână. A trecut destul de mult timp de când nu mai stau acasă la părinții mei, de când nu mai sunt doar fiica lor și am avut astfel posibilitatea s-o observ pe mama mea. Cum este ea, o femeie la 65 de ani, trecută prin multe în viața asta? Ce îi place, ce gânduri are, cum privește cerul? A fost o prezență discretă, nobilă, înțelegătoare. Mi-a brodat un îngeraș pe o pernă. M-am întrebat în acest răstimp de o săptămână dacă semăn întrucâtva cu mama mea. Mi s-a părut că ea este mai liniștită, mai împăcată, mai bine decât mine. M-am întrebat atunci, de unde această furtună, această măcinare, acest chin în sufletul meu, pe care-l cunosc de când m-am născut. Am înțeles brusc și definitiv în momentul în care mi-am pus întrebarea. Oameni buni, copii nu moștenesc doar mamele și tații, și bunicii… Ei moștenesc relațiile. Și știu de ce. Pentru copil, mama și tata este un singur organism. Când sunt și bunicii aproape, mama-tata-bunicii sunt un singur organism. Dacă acest organism știe, învață, înțelege cum să relaționeze, copilul moștenește această știință. Dacă nu, moștenește neștiința… Dacă acest organism se bucură să fie, copilul moștenește bucuria de a fi. Dacă acest organism se chinuie să fie, copilul moștenește acest chin de a fi….Am cunoscut mai ales neștiința, mai ales durerea, mai ales chinul de a fi… Dar, am crescut, pe nesimțite! Pur și simplu… și sensul e aici, în fiecare clipă și nu e nevoie să mă încordez să-l înțeleg. Se face singur înțeles, când vrea, unde vrea, cât vrea!!! Mulțumesc, Doamne!

Mulțumesc, Mama, pentru fărâma din cerul tău. L-am văzut! Și pentru îngerașul brodat pe o pernă…

 

Fotografie: Apostol Voicu

Un Cer în dar

Am multe restanțe la scris, dar într-o anumită dimensiune a vieții nu există timp: deci nu exista nici prea târziu, nici prea devreme…există doar ESTE și atât. Aceasta e dimensiunea sufletului, probabil. Așadar: salutare, suflete al meu!!! Ce bine ca te-am regăsit.

 

În ultimele două zile am aflat că „a vedea” cu adevărat, înseamnă de fapt a vindeca în același timp. „A vedea” nu înseamnă „a înțelege”, iar „a înțelege” cu mintea înseamnă uneori a te minți. Poate nu e deloc întâmplătoare asemănarea între MINTE-ca rațiune și MINTE- ca „cel ce minte”. „A salva” poate însemna a desconsidera și a infantiliza pe cel salvat, iar A IUBI presupune ordine. Și am văzut ceva din această ordine PERFECTĂ, care face să se adune un grup, care putea fi oricare, dar în care, ochii mei au văzut o arhitectură perfectă-perfectă-perfectă, care-mi vorbea în forma cea mai personală posibilă: de parca 20 de oameni veniți la întâmplare într-un loc, au venit doar pentru mine. Totul a fost un mesaj de iubire totală, absolută, veșnică, neschimbabilă a lui Dumnezeu, Cel care parcă le-a zidit pe toate pentru mine. Și așa au simțit mai mulți (daca nu chiar toți) din cei adunați împreună pe o străduță, într-o căsuță din București, în niște zile frumoase de 11, 12 octombrie, anul 2014. Mulțumesc, Ion Bucur! Mulțumesc, Constelații de Familie!

 

Fotografie: Margarida CSilva

Lucia

De ziua ta,

aș vrea să plâng…dar nu-mi ajung ape curgătoare, tămăduitoare…

aș vrea să râd…dar coșul pieptului nu-mi încape atâta bucurie…

aș vrea să scriu cu stele, ca și cum ar fi niște mărgele…

te iubesc…

dar un gând, ca un vânt, mi-a șoptit, să NU…

ca nu cumva să sperii somn dulce, de copil, adormit în adult…

sub încâlcite gene, tu mică, frumușică, dragă, strălucitoare…

iubescu-te…punct

Fotografie: Sarah Mak

Culorile

Am pus în câteva borcănele niște culori

Puține…nu multe…

Le-am amestecat cu câteva ploi,

Unele tropotite, grăbite

Altele leneșe, obosite

Și le-am dat drumul să cânte

Ele, sfioase, culorile

au desenat două linii cu două deasupra

o casă…

Le-am înțeles și nu le-am mai întrebat nimic.

 

Fotografie: Mari Pi

Oboseala și mama

Să stai la capătul mării,

Să curgă pe obraji odată cu marea

Tot plânsul ne-plâns vreodată,

Oboseala să-ți împingă orizontala trupului

…………………………   sub orizontala pământului

dar brusc………………..

să te ridici , să-ți scuturi umerii………succesiv

de stropii de ploaie, de rouă, de ninsori, de frunze,

de cețuri, brume, tărâna umedă, pietre…

și să pleci acasa, grăbită….

Ești mamă.

 

Fotografie: Gabe Rodriguez

Pământ nou

Păsări cu aripi întinse

Fiecare pe drumul său,

Unele mai spre sud, altele mai spre nord

Unele mai spre partea de sus a cerului,

Altele mai spre partea de jos a lui,

Uneori schimbându-și traectoria,

Cele de sus coborând,

Cele de jos urcând,

și așa, în anumite momente, de Grație, întâlnindu-se…

Aripa mea atinge aripa ta,

A ta pe a lui…

iar împreună

Formăm un pământ nou…

De inimi plutitoare.

 

Fotografie: Tim Marshall

Absolută încredere

Cu totală, absolută încredere

Te lași în brațele mele

și dormi liniștit,

cu buzele încă plescăind a lapte

cu genele încă vibrând a mașini 4/4.

Iar brațele mele te țin

obosite, nedumerite, neputincioase,

uscate, un pic îmbătrânite

și, pe rând, se întrebă, se minunează,

întineresc văzând

atâta totală, absolută încredere.

 

Fotografie: Laura Lee Moreau

Desenează

Copilul meu de un an și jumătate

crește dealurile,

presară cu păduri tărmul mărilor,

pune la rehidratat niște nori,

ca să plouă pe coasta de sud a Africii.

mână cârduri imense de pinguini spre Polul Nord,

ca să ia masa…fulgi de zăpadă…

Copilul meu de un an și jumătate

desenează…

 

Fotografie: Gaelle Marcel

Iubesc sau urăsc

Mi-e greu să scriu despre asta, dar ce nu e exprimat, nu e pe deplin asumat.

Credeam că iubirea mea este valoroasă, deosebită, demnă de râvnit și nu poate avea legătură cu ura.

Într-o zi, însă, când am simțit că pot trai furie, ură chiar, pentru cineva pe care-l credeam pe vecie iubit, am înțeles că astea două, ura mea și iubirea mea sunt surori, sunt parte din aceeași energie emoțională, sunt stări care cu ușurință se pot schimba între ele, năucindu-mă și zdruncinându-mi hardughia cu valori personale.

Mulțumesc, Doamne, c-ai zdruncinat-o!

Te rog, dărâm-o până la capăt!

Minunea este, că recunoscând că simt ura și lăsându-mă să simt tot ce era de simțit, m-am făcut una cu el, cu cel cu care ziceam că nu mă voi asemăna niciodată, cu dușmanul meu, pe care l-am urât…

L-am urât, dar acum eram una… Ce ne facem mai departe?!

Am recunoscut că suntem una.

Urându-l, m-am urât pe mine.

Îmbrățișându-l, m-am îmbrățișat pe mine.

Acum învățăm să devenim vii.

 

Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Robert Dickow

Să naști precum respiri

Să naști precum respiri,

Să-ți simți ritmul corpului precum bătăile unor valuri de mare;

puternice…

mai întâi surde, parcă auzite din depărtare…

apoi năvalnice, tăindu-ți respirația…

să simți cum toate celulele corpului stau de veghe…

Să deschizi brusc ochii în zorii zilei și să știi că astăzi se va întâmpla ceva foarte important…

 

Mi-am dorit o naștere naturală, firească, o naștere în care corpul, mintea și sufletul să funcționeze ca o orchestră, ca un tot armonios și întreg. Pe parcursul sarcinii am evitat sa primesc tratamente sau intervenții prea invazive. Am refuzat un tratament cu antibiotice pentru o infecție urinară, înlocuindu-l cu un tratament naturist. Am încercat să înțeleg ce vrea să-mi spună corpul prin această infecție, care a apărut în chiar perioada în care a fost conceput copilul. M-a făcut atentă, m-a forțat să devin mai curajoasă, m-a obligat să caut răspuns la întrebarea: ce trebuie să înțeleg prin această neputință? Ce din mine nu este asumat?

Nici până astăzi nu știu dacă am aflat răspunsul, dar a contat întrebarea. Prin această întrebare am aflat că am nevoie de asumare a riscurilor, pe oricare din drumuri aș hotărî să merg; am nevoie să lupt, fără a avea soluții sigure, să lupt prin credință, am nevoie să las viața să curgă, să treacă prin mine, fără a încerca să rețin ceva pentru „uz personal”, să las să curgă și cele bune, și cele rele, inclusiv amintiri, dureri, reproșuri… am nevoie să iert.

M-am pregătit pentru noua viață ce urma să vină, mai ales făcând ordine în viața mea. Am crezut că un copil nu ocupă un loc doar în corpul meu, ci mai ales în partea nevăzută a mea, în mintea și în sufletul meu. Am fost conștientă că noua viață, care va veni pe lume, își va trage puterea, energia din viața mea și a soțului ca persoane, din viața noastră ca parteneri de cuplu și chiar din viața noastră ca familie cu bunici, străbunici cu tot…

Cursurile Lamaze le-am făcut, fiindcă am considerat că suntem datori să ne informăm cât mai bine și în legătură cu partea concretă a nașterii. Ne-am bucurat să cunoaștem oameni deosebiți, preocupați să ajute părinți și copii în perioada de maximă vulnerabilitate: sarcină, naștere și perioadă post-partum. M-am bucurat s-o cunosc pe Claudia Necula, care a ținut cursul și care mi-a fost o foarte bună prietenă la naștere.

În luna a 7-ea de sarcină am mers să vad și maternitatea în care am hotărât să nasc. Am cunoscut medicul-obstetrician, care mi-a inspirat multă încredere.

Am avut grijă și de alimentația noastră. Oricum, de mulți ani am renunțat la alimentele dăunătoare, inclusiv făină albă și zahăr. Am consumat cât mai multe alimente fără conservanți, crescute cu mai multă grijă. Deci nu prea am intrat prin super-marketuri.

Astfel, am înaintat pas cu pas, încercând să răspundem cât mai bine posibil fiecărei etape a sarcinii, spre momentul cel mai important al acestui drum: nașterea.

Eram în săptămâna 38 de sarcină când am simțit în corp niște senzații noi, dureri asemănătoare celor din perioada ciclului menstrual. Am hotărât să nu așteptăm alte semne, ci să mergem la Constanța să ne pregătim acolo de naștere, ca nu cumva să ne prindă pe drum marele eveniment.

Dar nu știam unde vom ajunge.

Era noapte, ploua, noi eram plini de bagaje. Aveam la noi inclusiv perna de alăptat. O bună prietena ne-a adus cu mașina la Constanța. În acea noapte ploioasă am cunoscut-o pe mătușa lui Marius, o femeie care trăiește cu mama ei, dar care mai avea un mic apartament în care ne putea găzdui cât aveam nevoie. La București, gândindu-mă la acest apartament eram mulțumită că vom avea un acoperiș deasupra capului, dar când am ajuns într-un bloc tipic comunist, într-un apartament cu cămăruțe minuscule, cu o debara pe post de bucătărie, cu praf pe pereții nezugrăviți de ani de zile și cu lumina străbătând firav prin geamurile prăfuite, mi-am dat seama că nu îmi este de ajuns doar un acoperiș deasupra capului. Pre-contracțiile au încetat brusc. Mă înspăimânta gândul că va trebui să mă pregătesc de naștere în acest apartament. Nu puteam dormi, nici eu, nici Marius. Am plâns jumătate de noapte, până când cu greu am adormit, obosită de gânduri și de zgomotul infernal al motocicletelor, care treceau în goană chiar pe sub geamul nostru. A doua zi am mers la clinică și mi s-a spus că am colul luuuung, închis și tare beton…. Știam și fără să-mi spună doctorul că la nivel psihic m-am blocat, fapt ce se resimțea bineînțeles și la nivel fizic. Era sâmbătă, 7 aprilie. Eram în săptămâna a 39-a de sarcină. Am hotărât să ne plimbăm prin oraș. Am mers la Catedrala din Constanța. Acolo în umbrele înmiresmate ale bisericii am plâns, plâns, plâns până când sufletul și-a revărsat frica și durerea la picioarele sfinților. L-am rugat pe un părinte să-mi citească o rugăciune. Cu capul plecat sub epitrahilul părintelui am simțit cum încet-încet inima își găsi locul în piept și o încredere că totul va fi bine s-a strecurat ușor în suflet. Ne-am plimbat pe litoral și m-am liniștit prin a accepta că DA, vom rămâne în acest apartament până la venirea puiului și da, nu e așa cum mi-am dorit, dar am libertatea să spun “NU” fricilor…

A doua zi, duminică, de sărbătoarea Floriilor am mers la Liturghie la mănăstirea Techirghiol. Un loc deosebit și binecuvântat…

După slujba Liturghiei mai zăboveam prin curte, căscând ochii prin jur. Am primit de la cineva niște crenguțe de un verde plăpând. Aceiași persoană îmi dăduse în biserică o lumânare. Bucuroasă, i-am spus că astăzi îmi sunteți ca un înger păzitor. Ea mi-a răspuns, zâmbind: „Are grijă Maica Domnului”…

Am cumpărat o ruladă foarte gustoasă, făcută de măicuțe și voiam să o mâncăm undeva la umbră împreuna cu o prietenă. La un moment dat Marius a dispărut. A apărut peste câteva minute, foarte entuziasmat si mi-a zis: „Hai să vedem camera, ne mutăm aici”. Nu îmi venea să cred… în câteva ore eram într-o cameră curată, frumoasă, cu vedere spre curtea interioară a mănăstirii, cu niște brazi uriași umbrindu-ne fereastra și cu tril zglobiu de păsărele. Iar clopotele băteau ritmul lor profund și veșnic chemător.

Mi s-a părut incredibil cum acceptarea realității schimbă realitatea!!!!

A urmat o săptămână minunată. S-ar lungi cu mult această poveste dacă aș vorbi de toate câte s-au întâmplat. Dar am simțit cum zi de zi am fost parcă ținuți de cineva în brațe, ocrotiți, îndrumați. Am avut parte și de câteva întâlniri deosebite, care mai târziu s-au adeverit a fi deloc întâmplătoare. Astfel, un călugăr mi-a povestit că în Grecia echivalentul urării: „Să ai parte de naștere ușoară” este „Să ai parte de o naștere dintr-o sigură durere”…sau o doamnă care venise la Techirghiol la tratament și era mamă a trei copii mi-a spus că secretul unei nașteri ușoare este să lași să treacă prin tine viața, să o lași și la propriu și la figurat să curgă, cum s-a exprimat chiar ea. Iar spre sfârșitul săptămânii un călugăr mi-a vorbit de naștere în apă, așa din senin…că auzise el pe undeva de asta.

Așa a trecut o săptămână, cea a Patimilor. Eram în noaptea de Înviere. Lumânările, mirosul de tămâie, bătăile grave ale clopotelor, „Veniți de luați Lumina!”… toate într-un ritm așezat și sobru ne chemau să trăim cu pace bucuria Învierii. La sfârșitul slujbei am ascultat cea mai scurtă și cea mai la subiect predică din viața mea. Părintele a spus că nu există înviere fără durere…

Bine de luat aminte!-mi-am zis atunci.

A trecut duminica Învierii și…

 

În acea dimineață de luni mă trezisem, zguduită de un coșmar. Visasem că bebelușul a murit….lacrimile îmi inundaseră ochii și un strigăt înțepeni în dreptul pieptului. Mintea fulgerător a scos la suprafața conștiinței un „bilețel” cu imperativul „Roagă-te!”. Nici nu puteam face altceva, simțeam că nu mă putea ajuta nimic altceva. Mâinile singure au găsit cartea de rugăciuni și m-am rugat cum nu am făcut-o poate niciodată in viață. Groaza coșmarului încă îmi sufla în ceafă…treptat cuvintele rugăciunilor au adus liniște în vâlvătaia gândurilor…parcă le-a amorțit. A rămas veghetor în minte un „administrator”, care-mi spunea ce să fac, concret și simplu.

Am fost la baie de câteva ori. Mi-am amintit de ce ne zicea Claudia la curs și că acesta ar putea fi un semn de apropiere a travaliului. Nu am remarcat nici o altă schimbare în starea mea fizică. Am făcut un duș, care m-a liniștit și mai mult. Pe la ora șapte dimineața am ieșit  la plimbare  pe malul lacului Techirghiol. Vântul rece, aerul curat, liniștea străzilor, care se odihneau după sărbătoarea de ieri, valurile sidefii bătând la picioare, Arvo Part și psalmul 50 în căști… Doamne, îți mulțumesc!

Deodată am simțit sub picior ceva crăpându-se. Offf! am călcat un melc. Parcă parte din coșmar îmi suna în urechi sunetul crocant al cochiliei. Nu mai știam pe unde să calc… Atentă, îngândurată, cu o ușoară apăsare pe suflet am mers spre casa noastră de o săptămână. Pe la ora nouă am ajuns la Constanța. Medicul mi-a spus că am colul încă destul de lung, copilul încă destul de sus și că mai așteptăm, să mai facem plimbări pe malul mării și la primele dureri să venim la maternitate.  Eram împreună cu Marlene și Cristi, nașii noștri, care și ei  așteptau pe bebelușul lor. Se pare că ai noștri copii se pregăteau să vină în aceiași zi pe lume. Era și Claudia cu noi. Am luat masa împreună și am mers spre litoral. Eu am început să simt niște dureri surde, ca niște bătăi prelungi, îndepărtate. Simțeam nevoia să merg. Dacă mă opream, mă durea mai tare. Am ajuns la mare. Cineva a avut ideea să intrăm cu picioarele în apă. Eu nu am avut curajul să intru în apă, dar am stat desculță pe nisipul ud și răcoros. Am început să simt din ce în ce mai mult, mai des si mai ritmat dureri. Din două în două minute. Claudia presupunea că este totuși un pre-travaliu. Nu știa cum tolerez eu durerea și i se părea straniu să înceapă un travaliu cu contracții din două în două minute. Marlene avea și ea dureri, doar că ea le avea deja de o săptămână și era obișnuită. Eu simțeam din ce în ce mai mari durerile. Când veneau contracțiile, Claudia și Marlene îmi făceau masaj la încheietura mâinii și așa rezistam. Cu chiu, cu vai am ajuns la maternitate. M-am năpustit spre un WC. M-am speriat foarte tare, când am văzut că a curs un lichid roșu. Am ieșit urlând din baie …Claudiaaaaaaaa!!!!!!!!!!!

În câteva minute eram pe scaunul ginecologic. ..dilatație 10! „Nu mai țipa, că naști aici!” mi-a zis ferm o doctoriță. În alte câteva minute am ajuns la etajul 2 unde era pregătită o cameră de naștere, cu o cadă în mijloc. M-au dus direct spre ea. Apa caldă a mai calmat un pic contracțiile și a mărit distanța între ele. Astfel am reușit să-mi dau seama cu ajutorul asistentelor și a Claudiei cum să particip și eu la naștere, cum și când să împing, cum să respir… și nu doar să fac față durerilor. Când m-am concentrat pe ce trebuie să fac, durerile nu mi s-au mai părut așa de mari. La umăr o aveam pe Claudia, asiguratoare prin calm, discreție și încredere. A apărut medicul Zaher, care prin tonul său hotărât și blând m-a ajutat să împing corect. Am simțit cum împreună cu bebelușul suntem una. Din acest moment a fost nevoie de trei împinsături corecte, făcute împreună cu bebelușul ca să ne naștem cu toții: eu ca mamă, el ca o mare minune-copilul nostru cel mult așteptat și Marius ca tată, tăind cordonul ombilical, cu emoție, bucurie și strălucire în ochi…

 

Era pe burta mea, micuț, lila, ușor colorându-se în roz, privindu-mă uimit…

Fiul nostru! Atât de mare și atât de tulburătoare prin firescul ei minune, totuși!!!

Doamne! Îți mulțumesc, Doamne, că minunat ești!

 

Acolo, în acea cadă am trăit cea mai unificatoare experiență din viața mea…

Am fost una cu mine însămi: trup, minte si suflet. Am fost una cu bebelușul.

Am reevaluat tot ce știam despre noi, oamenii împărțiți în bărbați și femei.

Și am înțeles că iubirea este întotdeauna creatoare…

Așa a apărut pe lume Efrem, cel născut dintr-o singură durere, din mine care l-am lăsat să „curgă”…

Din noi, Marius și Maria, cei care l-am chemat să vină la viață…

 

51 cm

3 kg 100 gm

scor APGAR-10,

născut pe 16 aprilie 2012, la ora 16.

 

 

Fără sprijinul, implicarea, dăruirea totală a lui Marius nu ar fi fost cu putință o sarcină și o naștere atât de frumoase.

Fără Claudia la naștere nu m-aș fi simțit la fel de puternică, la fel de sigură și hotărâtă.

Fără ajutorul, rugăciunile prietenilor și a părinților nu aș fi avut atâta și atâta binecuvântare.

Fără maternitatea Isis și doctorul Zaher toate ar fi arătat cu totul și cu totul altfel…(după trei zile de stat la Isis, nu mai voiam acasă. A fost extraordinar).

 

și, Doamne, ce aș fi făcut fără Tine!!!

…să naști precum respiri…

 

Fotografie: Tim Marshall