Un Cer în dar

Am multe restanțe la scris, dar într-o anumită dimensiune a vieții nu există timp: deci nu exista nici prea târziu, nici prea devreme…există doar ESTE și atât. Aceasta e dimensiunea sufletului, probabil. Așadar: salutare, suflete al meu!!! Ce bine ca te-am regăsit.

În ultimele două zile am aflat că „a vedea” cu adevărat, înseamnă de fapt a vindeca în același timp. „A vedea” nu înseamnă „a înțelege”, iar „a înțelege” cu mintea înseamnă uneori a te minți. Poate nu e deloc întâmplătoare asemănarea între MINTE-ca rațiune și MINTE- ca „cel ce minte”. „A salva” poate însemna a desconsidera și a infantiliza pe cel salvat, iar A IUBI presupune ordine. Și am văzut ceva din această ordine PERFECTĂ, care face să se adune un grup, care putea fi oricare, dar în care, ochii mei au văzut o arhitectură perfectă-perfectă-perfectă, care-mi vorbea în forma cea mai personală posibilă: de parca 20 de oameni veniți la întâmplare într-un loc, au venit doar pentru mine. Totul a fost un mesaj de iubire totală, absolută, veșnică, neschimbabilă a lui Dumnezeu, Cel care parcă le-a zidit pe toate pentru mine. Și așa au simțit mai mulți (daca nu chiar toți) din cei adunați împreună pe o străduță, într-o căsuță din București, în niște zile frumoase de 11, 12 octombrie, anul 2014. Mulțumesc, Ion Bucur! Mulțumesc, Constelații de Familie!

Fotografie: Margarida CSilva