June 8, 2016
Ca să nu fiu tentată să povestesc fiecărei ființe de sex feminin, cu care intru în vorbă, despre ce minune am trăit eu, povesti-voi aici ce-oi avea de povestit.
Am 41 de ani. Până la această vârstă am absolvit vreo 2 facultăți și-un pic, am cultivat o tonă de fire albe, care uneori se văd de sub vopseaua mea preferată de henna și am născut doi copii.
Pe primul copil, pe băiat, l-am născut la 37 de ani.
Când am aflat că sunt însărcinată, am amețit de bucurie. Eram ca într-un fel de transă, simțeam fiecare celulă a corpului plină de viață, într-o desăvârșită armonie cu tot Universul. Era totul perfect. Eu, El, Cerul, Copacul, Pasărea, Văzduhul… Dac-aș fi trăit așa tot restul vieții, cred că ajungeam să levitez. Dar a durat fix cinci minute, până când Marius, al meu soț, din a lui transă m-a întrebat cu niște ochi rotunzi: „Dar oare e ok să ai probleme cu tiroida în sarcină?”. Am și eu o tiroidită autoimună Hashimoto. Nu se moare din asta, dar trebuie să servesc zilnic niște pastile. Altfel, vin peste mine oboselile și deprimările. Dar au oamenii probleme și mai mari de atât. Însă acest amănunt hashimotic strică tabloul perfect a venirii pe lume a celui mai iubit dintre copii din toate timpurile și spațiile, galactice și intergalactice. Ce să facem? Așadar, noi doi, cei mari și tari, ne-am pornit pe salvat copilul, mama, universul …și, s-a început: telefoane, doctori, analize săptămânale, lacrimi, frici, îngrijorări. Marius și-a mai luat un job, ca să-și hrănească nevasta cu mâncare cât mai ecologică cu putință și să plătească factura la telefon.
Așadar, dă-i cu goji, cu uleiuri cât mai esențiale, cât mai de cânepă, de cocos, de susan… cu făinuri integrale, cu semințe care mai de care mai de soi, salate, smoothie-uri, ceaiuri. Ce să mai: pompam sănătate în mine la greu.
Nu ne trecuse prin cap să respirăm adânc, să ne liniștim, să ne bucurăm până la sfârșitul vieții, fiindcă totul se făcuse deja, fără ca noi să muncim prea mult. Viața era în noi și n-ar fi trebuit decât să stăm liniștiți să n-o tulburăm, ca ea să-și croiască singură drum pe unde știe și cum știe. Știe foarte bine, am văzut.
Faptul că zămislisem o ființă era deja o dovadă că suntem sănătoși și că nu mai aveam nevoie de prea multe în plus ca s-o creștem mare. Provizia zdravănă de cireșe din acel an își făcuse treaba mai bine decât zeci de medicamente. Mă simțeam sănătoasă-tun după ce mâncasem zilnic, timp de aproape o lună, câte 1-2 kg de cireșe.
În ciuda stresului părinților, copilul a crescut în burta mamei frumos și sănătos.
S-a născut într-o clinică privată, unde pentru fabuloasa sumă de 1000 de euro, doctorii se uită la tine, îți zâmbesc, te întreabă de sănătate și te lasă să-ți faci treaba. Adică să naști natural. Bineînțeles că, intervin când e cazul, dar n-a fost cazul nostru. Din momentul în care am intrat în clinică și până am născut au trecut cel mult 30 de minute. Deci, nu prea au avut mare cheltuială cu mine. Dar, eram în stare să plătesc și mai mult pentru sentimentul de siguranță, pe care îl caută fiecare mamă pe pământ, atunci când își aduce pruncii la viață. Știam locul, cunoșteam medicii, eram de o săptămână prin preajmă, fiindcă am născut în Constanța, noi stând în București. Am cumpărat de la clinica Isis siguranță și încredere că sunt pe mâini bune. Atât. Și le mulțumesc pentru asta, și sunt recunoscătoare doctorului Zaher, care a știut să nu facă nimic mai mult decât era cazul, chiar dacă eu din frică și neștiință aș fi cerut. Așadar, înconjurată de muzici liniștitoare, oameni apropiați, profesioniști discreți, în apele calzi ale unei căzi turcoaz (sau așa mi-o amintesc eu), am născut perfectul de copil. Surprinzător, nu după ce am împins ca sălbatica, ci după ce am respirat, liniștit și conștient…
Asta a fost nașterea de vis.
Și dacă nu nășteam și pe cel de-al doilea copil, la 41 de ani, pe fetiță, aș fi crezut până la sfârșitul vieții că am fost cea mai binecuvântată mamă din univers și că am avut cea mai impresionantă naștere cu putință.
Într-un fel așa a fost, dar aveam să descopăr noi înțelesuri pentru fiecare pas făcut, prin următorii pași făcuți.
Prima dată am contat eu, mama. Am căutat locul, care să-mi împlinească toate nevoile și acesta a fost un loc, unde plătesc mulți bani ca să-mi vorbească toată lumea frumos, să sclipească WC-urile de curățenie și să răsune Chopin în sala de nașteri. A fost bine. Dar ce nu știam destul de bine atunci era ce-și dorește copilul. COPILUL ÎȘI DOREȘTE MAMA. MAMA ESTE CASA COPILULUI cât încă nu s-a născut și o vreme după ce s-a născut. La prima naștere am căutat ca ceilalți să mă ajute: soțul cu doua-trei joburi, dacă se poate, clinica, doctorul, doula cu atenție, cunoștințe, echilibru. Și nu regret o secundă că am făcut așa. A fost cea mai reușită investiție din viața mea.
Dar, după aceasta, la a doua naștere, tot ea, viața, mi-a descoperit calea simplității.
- Tot ce caut înafara mea, este și înăuntrul meu.
- În timp ce aștept ca cineva să aibă grijă de mine, pot și eu să am grijă de mine.
- În timp ce vreau atenție de la cei din jur, pot și eu să-mi acord atenție.
- În timp ce aștept să fiu încurajată, pot și eu să mă încurajez.
- În timp ce vreau să fiu auzită, pot și eu să mă ascult pe mine.
Am făcut aceste lucruri în ziua în care nășteam și mi-a ieșit să nasc așa cum am vrut. Simplu, conștient, ușor, în etape clare, fără perturbări și blocaje, acasă.
M-am descurcat cu mult mai puține resurse, am avut mai mult timp să fiu atentă la mine și la copil, și ea s-a născut lin, blând, atentă cu sine și cu mine, fetița mea.
Și legătura dintre noi nu s-a întrerupt niciodată. Pur și simplu copilul și-a schimbat poziția. Dinăuntrul meu a ieșit înafara mea. Am văzut-o și m-am minunat cum se liniștea doar auzindu-mi vocea, doar simțindu-mi mirosul, mângâierea.
Este a mea și ea știe asta, fiindcă și eu sunt a ei.
Primele brațe care au ținut-o au fost ale mamei ei.
Primul miros pe care l-a simțit a fost al mamei ei.
Nimeni n-a tras de ea s-o măsoare, s-o cântărească, de parcă milimetrul ăla care poate va crește în prima zi de viață ar strica toată socoteala creșterii ei.
Am îmbrățișat-o, am ținut-o la cald, am mângâiat-o și am iubit-o dinainte de naștere și până la sfârșitul vieții. (momentul acela, în care ai impresia că ești în același timp și la începutul vieții și la sfârșitul ei, și de fapt viața este o clipă pe care tu o ții în palme). A fost o trăire organică, simplă, fără nimic patetic în ea.
Și nu știu cum să zic, dar am o intuiție că ceea ce numim noi moarte este tot un fel de re-poziționare. Dinăuntru a ceva, ieșim în afară a ceva sau poate invers…
Toate acestea au fost cu putință, fiindcă…
- Soțul meu a avut încredere în alegerea mea de a naște acasă și m-a susținut.
- M-am asigurat, cerând sfat de la un doctor bun, de la o prietenă care și ea născuse acasă, de la alte prietene-mame.
- În timpul sarcinii am făcut 2 ecografii, ca să mă asigur că este bine copilul. M-am bucurat când s-a întors în poziția craniană. Erau semnele unei sarcini normale, fără probleme.
- În gând mi-am permis chiar să eșuez: am zis că mi se poate întâmpla orice, inclusiv naștere prin cezariană într-un spital de stat. Da! Se poate orice, însă EU VREAU AȘA și așa, și așa….!
- N-am vorbit despre intenția de a naște acasă cu familia extinsă, nici măcar cu unele cunoștințe, prieteni, care știam că n-ar înțelege. Au aflat cu toții după ce s-a născut copilul și a fost foarte bine așa.
- Am făcut tot ce s-a putut face ca să fiu cât mai adunată înăuntrul meu. Mi-am cerut iertare de la cine am simțit s-o fac. M-am străduit să iert orice am simțit ca mi-a provocat durere. Am ascultat și cu mintea, dar și cu inima.
- Și, deloc în ultimul rând, am fost însoțită de ea, de MOAȘA MEA, în care am ales să am încredere, de care m-am lăsat îndrumată și prin care s-a făcut asta perfect potrivit pentru mine!
Aș putea scrie mult despre ea și despre felul în care ne-am întâlnit, despre cum a știut să mă însoțească în această călătorie. A fost perfect, de aceea încă îmi caut cuvintele, ca să știrbesc cât mai puțin acel munte de uimire și recunoștință pe care îl port în suflet pentru ea!
Mulțumesc, om minunat!
Mulțumesc, Doamne, căci prin Tine toate se fac bune!
Fotografie: Averie Woodard
