November 19, 2017
Aș putea trăi încă o mie de ani fără să mă cunosc prea bine pe mine însămi. Ascunsă în fața unei mese de lucru, n-am bănuit aproape niciodată că cineva mă poate privi cu admirație pentru ceea ce sunt. Este terapeutic să te vezi bun, minunat, deosebit în ochii celuilalt, mai ales când, fără să știi, esti însetat de aprecierea pe care n-ai știut să ți-o oferi la timp. Acum știu că am avut nevoie de ea zilnic. Multumesc, Patricia Lidia (The Club Of Serial Readers), că m-am văzut minunată prin ochii tăi, care minunați sunt.
Mai jos, doar un preview al minunatei discuții. Restul la linkul dedicat 🙂
Te rog spune-ne câte ceva despre Maria Constantinescu, ilustratoarea. Cum ai devenit interesată de grafică? Ai studii de artă? Ne poţi spune, te rog, mai multe despre experienţa ta în acest domeniu? Când a apărut pasiunea ta pentru desen, grafică, ilustraţii?
Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să mă pierd prin librării și biblioteci. Mă pierdeam chiar și la mine acasă, unde aveam o bibliotecă modestă. Dar îmi erau suficiente și doar câteva cărţi, reviste, ziare ca să “dispar” ziulica întreagă, ascunsă după maldărul de lecturi. Mă impresiona această combinaţie de hârtie, culoare și viaţă. Arareori mi-a fost dat să cunosc bucurie mai mare decât bucuria transformării, care mă aștepta la capătul unei cărţi. Fiindcă începusem să desenez în continuu de la o vârstă destul de fragedă, mama m-a dus la o școală de pictură pentru copii. A fost primul meu pas spre această meserie. Altfel, voiam să mă fac balerină, cosmonaut sau om de știinţă. Totuși, la 20 de ani, am absolvit Colegiul de Pictură Al. Plămădeală din Chișinău, la 26, facultatea de Design Vestimentar (Chișinău) și la 30, pe cea de Scenografie de Teatru (București). Am completat cu un Master de Regie de Teatru, ca să fiu sigură că n-am ratat nimic din ce mi-a trecut prin minte să fac. Chiar am și dansat în coregrafiile unui bun prieten din UNATC “I. L. Caragiale”. A fost o călătorie lungă, cu multe descoperiri și multe răsturnări de situaţie. De abia acum înţeleg de ce am avut nevoie de atât de multe experienţe ca să-mi găsesc locul potrivit în artă. Pictura în ulei mi-a părut prea masivă, prea serioasă pentru mine, cel puţin așa cum o practicam atunci. Designul vestimentar – prea preocupat de material și de concret. Scenografia și regia de teatru ar fi fost cele mai potrivite, dar mă furau prea des serile și duminicile de acasă. Nu-mi găseam locul potrivit, fiindcă, probabil, era prea aproape de mine. Combinaţia perfectă de hârtie, culoare și viaţă a reapărut în viaţa mea odată cu nașterea primului copil, odată cu poveștile pe care le citeam în fiecare zi unor ochi curioși și uimiţi. Copiii m-au readus în mine însumi. Vraja culorii, care hrănește hârtia, și viaţa care se transformă prin asta este casa mea interioară. Mă simt bine aici.
Care au fost primele indicii că ai putea deveni într-o zi un artist profesionist? Care au fost primii paşi în dezvoltarea talentului tău?
Îmi amintesc de un eveniment petrecut în copilărie. Eram la grădiniţă și ne pregăteam pentru serbarea de 8 martie. Fiecare copil bricola o pernuţă de pus ace de cusut în ea. Acea pernuţă se prindea cumva pe o siluetă de cocoș, decupată într-un carton. Fiecare copil trebuia să coloreze cocoșul în felul său. Nu știu cât de frumos pictasem eu acel cocoș, dar îmi amintesc că am fost foarte supărată că, la sfârșitul serbării, educatoarea încurcase cadourile noastre și la mine ajunsese un altul, un cocoș străin. Atunci am știut sigur că eu pictez mai bine decât alţi copii. Am știut că eu pot picta și desena bine. Această credinţă, mai mult inconștientă, mi-a ghidat pașii spre următoarele etape ale creșterii mele vocaţionale. Nu mi-am pus problema cum să devin artist profesionist. Știam că voi fi, pur și simplu. Nu aveam în jurul meu modele de artiști care să mă copleșească prin măreţia lor. Vedeam capodoperele maeștrilor în reviste și cărţi, aveam o profesoară de pictură foarte drăguţă, simpatică, prietenoasă, pe care o adoram. Învăţam de la cer, stele, flori, de la toată lumea din jur. Mă copleșeau seară de seară apusurile de soare, pe care le priveam din grădina casei în care am copilărit. Atunci și-a făcut loc în mintea mea de copil o întrebare retorică: oare ar putea vreodată cineva să picteze un cer la fel de frumos?! Această întrebare a fost una rodnică, una care m-a neliniștit zi de zi să caut frumuseţea… Și încă o caut, căci oare poate fi găsită vreodată frumuseţea ultimă?! Cred că nu… căci nu cred că se poate sfârși vreodată.
Interviul complet poate să fie descoperit aici.
Dacă dorești să răsfoiești cartea, o poți comanda aici.
Sursa: serialreaders.com
