Despre stele sau nebunia de a crede în ceea ce știi

În fața unor lucruri n-ai altceva de făcut decât să taci. Printre cărțile lui Efrem, copilul nostru de trei ani, avem una, care mi-a marcat existența și marcată va rămâne. Este vorba de mini-enciclopedia „Pixi știe tot. Despre stele și univers”. Această mini-cărticică a făcut ce n-au făcut ani de întrebări și răspunsuri, îndoieli, căutări, măcinări și iarăși îndoieli.

Câți dintre noi știu/s-au gândit vreodată serios la faptul că cel mai îndepărtat și, în același timp, vizibil obiect față de planeta Pământ se află la o distanță de 13 miliarde ani-lumina? Asta cică au văzut oamenii de știință printr-un telescop, cel mai telescop din lume. M-am gândit mult la asta: nu o suta, nu o mie, nu 10 mii, ci 13 miliarde ani-lumina… Adică, despre ce vorbim?! Și mai zice acest telescop ager, că încă n-a dat de alții ca noi nici măcar pe o rază mai mică. Nu știu ce să zic. Eu am rămas blocată aici: 13 miliarde ani-lumina în jur și țipenie de vietate. Asta din cele ce se văd. Că cele care nu se văd…!!! E-he-he! Tot această micuță cărticică zice că 90 la sută din materia universului nu poate fi văzută de către noi, căci absoarbe sau emană atât de puțină lumină, încât nu avem cum s-o vedem. Eu sunt marcată profund. Punct. Oameni buni, în acest context, cât de nebun să fii să-ți bazezi existența pe ceea ce știi tu despre ea?! Dacă acest univers are minunata capacitate să existe atâtea miliarde de trilioane de cvadrilioane…. ani-lumina înaintea mea și după mine de-asemenea…!!! Dacă eu văd decât o mili-trili-cvadri frântură de nisipaș de univers…!!! Ce sau cine sunt eu? Ce sau cine este Universul? Atâtea întrebări roiesc în capul meu!!! Care este atitudinea care mă pune în contact cu marele (cu adevărat) mister al vieții?

De ce sunt vie aici și acum? De ce suntem vii aici și acum? De ce existăm aici și acum?….

“Cere, și ți se va da!”

“Bate, și ți se va deschide!”

“Dacă ai avea credință cât un bob de muștar, ai spune muntelui acesta: Muta-te de aici dincolo, și se va muta.” Atât de simplu să fie oare?!

Dar, nu… în timp ce suntem înconjurați de ceva, care poate fi traversat în cel puțin 13 miliarde ani-lumina, noi, ăștia micii de p-aci, mai organizăm vreo 2-3-enșpe războaie, mai omorâm animale,   distrugem păduri, exterminăm ditamai elefanții (de exemplu) pentru un corn de fildeș din care să ne facem cercei, ne mai pocnim copii, că de, ce să-i faci…dacă nu-s astâmpărați :((((. Când n-ar trebui decât să privim și să înmărmurim de frumusețea și măreția acestui univers. Da, și să tăcem. Un pic…Ținând copiii acestei lumi în brațe!

Pentru mine este clar, științific, și deja dovedit: dacă aș vrea să cunosc cauza acestui Univers din punct de vedere științific, ar trebui cel puțin să mă mișc cu viteza luminii vreo 13 miliarde de ani ca să întrezăresc …oare ce? Câte șanse oi avea să vad, să mă mișc, să înțeleg?

Această cărticică a făcut pentru mine ce n-au reușit să facă ani mulți de căutări și întrebări. Universul nu așteaptă de la mine să-l înțeleg. Așteaptă un singur lucru: să-l cred pe cuvânt că mă iubește.

DUMNEZEU ESTE IUBIRE !

Mulțumesc, Doamne!

Fotografie: Greg Rakozy