Galben Cerc | Părinte
84
archive,category,category-parinte,category-84,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive

2 nașteri: una de vis și alta simplă

Ca să nu fiu tentată să povestesc fiecărei ființe de sex feminin, cu care intru în vorbă, despre ce minune am trăit eu, povesti-voi aici ce-oi avea de povestit.

Am 41 de ani. Până la această vârstă am absolvit vreo 2 facultăți și-un pic, am cultivat o tonă de fire albe, care uneori se văd de sub vopseaua mea preferată de henna și am născut doi copii.

Pe primul copil, pe băiat, l-am născut la 37 de ani.

Când am aflat că sunt însărcinată, am amețit de bucurie. Eram ca într-un fel de transă, simțeam fiecare celulă a corpului plină de viață, într-o desăvârșită armonie cu tot Universul. Era totul perfect. Eu, El, Cerul, Copacul, Pasărea, Văzduhul… Dac-aș fi trăit așa tot restul vieții, cred că ajungeam să levitez. Dar a durat fix cinci minute, până când Marius, al meu soț, din a lui transă m-a întrebat cu niște ochi rotunzi: „Dar oare e ok să ai probleme cu tiroida în sarcină?”. Am și eu o tiroidită autoimună Hashimoto. Nu se moare din asta, dar trebuie să servesc zilnic niște pastile. Altfel, vin peste mine oboselile și deprimările. Dar au oamenii probleme și mai mari de atât. Însă acest amănunt hashimotic strică tabloul perfect a venirii pe lume a celui mai iubit dintre copii din toate timpurile și spațiile, galactice și intergalactice. Ce să facem? Așadar, noi doi, cei mari și tari, ne-am pornit pe salvat copilul, mama, universul …și, s-a început: telefoane, doctori, analize săptămânale, lacrimi, frici, îngrijorări. Marius și-a mai luat un job, ca să-și hrănească nevasta cu mâncare cât mai ecologică cu putință și să plătească factura la telefon.

Așadar, dă-i cu goji, cu uleiuri cât mai esențiale, cât mai de cânepă, de cocos, de susan… cu făinuri integrale, cu semințe care mai de care mai de soi, salate, smoothie-uri, ceaiuri. Ce să mai: pompam sănătate în mine la greu.

Nu ne trecuse prin cap să respirăm adânc, să ne liniștim, să ne bucurăm până la sfârșitul vieții, fiindcă totul se făcuse deja, fără ca noi să muncim prea mult. Viața era în noi și n-ar fi trebuit decât să stăm liniștiți să n-o tulburăm, ca ea să-și croiască singură drum pe unde știe și cum știe. Știe foarte bine, am văzut.

Faptul că zămislisem o ființă era deja o dovadă că suntem sănătoși și că nu mai aveam nevoie de prea multe în plus ca s-o creștem mare. Provizia zdravănă de cireșe din acel an își făcuse treaba mai bine decât zeci de medicamente. Mă simțeam sănătoasă-tun după ce mâncasem zilnic, timp de aproape o lună, câte 1-2 kg de cireșe.

În ciuda stresului părinților, copilul a crescut în burta mamei frumos și sănătos.

S-a născut într-o clinică privată, unde pentru fabuloasa sumă de 1000 de euro, doctorii se uită la tine, îți zâmbesc, te întreabă de sănătate și te lasă să-ți faci treaba. Adică să naști natural. Bineînțeles că, intervin când e cazul, dar n-a fost cazul nostru. Din momentul în care am intrat în clinică și până am născut au trecut cel mult 30 de minute. Deci, nu prea au avut mare cheltuială cu mine. Dar, eram în stare să plătesc și mai mult pentru sentimentul de siguranță, pe care îl caută fiecare mamă pe pământ, atunci când își aduce pruncii la viață. Știam locul, cunoșteam medicii, eram de o săptămână prin preajmă, fiindcă am născut în Constanța, noi stând în București. Am cumpărat de la clinica Isis siguranță și încredere că sunt pe mâini bune. Atât. Și le mulțumesc pentru asta, și sunt recunoscătoare doctorului Zaher, care a știut să nu facă nimic mai mult decât era cazul, chiar dacă eu din frică și neștiință aș fi cerut. Așadar, înconjurată de muzici liniștitoare, oameni apropiați, profesioniști discreți, în apele calzi ale unei căzi turcoaz (sau așa mi-o amintesc eu), am născut perfectul de copil. Surprinzător, nu după ce am împins ca sălbatica, ci după ce am respirat, liniștit și conștient…

Asta a fost nașterea de vis.

Și dacă nu nășteam și pe cel de-al doilea copil, la 41 de ani, pe fetiță, aș fi crezut până la sfârșitul vieții că am fost cea mai binecuvântată mamă din univers și că am avut cea mai impresionantă naștere cu putință.

Într-un fel așa a fost, dar aveam să descopăr noi înțelesuri pentru fiecare pas făcut, prin următorii pași făcuți.

Prima dată am contat eu, mama. Am căutat locul, care să-mi împlinească toate nevoile și acesta a fost un loc, unde plătesc mulți bani ca să-mi vorbească toată lumea frumos, să sclipească WC-urile de curățenie și să răsune Chopin în sala de nașteri. A fost bine. Dar ce nu știam destul de bine atunci era ce-și dorește copilul. COPILUL ÎȘI DOREȘTE MAMA. MAMA ESTE CASA COPILULUI cât încă nu s-a născut și o vreme după ce s-a născut. La prima naștere am căutat ca ceilalți să mă ajute: soțul cu doua-trei joburi, dacă se poate, clinica, doctorul, doula cu atenție, cunoștințe, echilibru. Și nu regret o secundă că am făcut așa. A fost cea mai reușită investiție din viața mea.

Dar, după aceasta, la a doua naștere, tot ea, viața, mi-a descoperit calea simplității.

  1. Tot ce caut înafara mea, este și înăuntrul meu.
  • În timp ce aștept ca cineva să aibă grijă de mine, pot și eu să am grijă de mine.
  • În timp ce vreau atenție de la cei din jur, pot și eu să-mi acord atenție.
  • În timp ce aștept să fiu încurajată, pot și eu să mă încurajez.
  • În timp ce vreau să fiu auzită, pot și eu să mă ascult pe mine.

Am făcut aceste lucruri în ziua în care nășteam și mi-a ieșit să nasc așa cum am vrut. Simplu, conștient, ușor, în etape clare, fără perturbări și blocaje, acasă.

M-am descurcat cu mult mai puține resurse, am avut mai mult timp să fiu atentă la mine și la copil, și ea s-a născut lin, blând, atentă cu sine și cu mine, fetița mea.

Și legătura dintre noi nu s-a întrerupt niciodată. Pur și simplu copilul și-a schimbat poziția. Dinăuntrul meu a ieșit înafara mea. Am văzut-o și m-am minunat cum se liniștea doar auzindu-mi vocea, doar simțindu-mi mirosul, mângâierea.

Este a mea și ea știe asta, fiindcă și eu sunt a ei.

Primele brațe care au ținut-o au fost ale mamei ei.

Primul miros pe care l-a simțit a fost al mamei ei.

Nimeni n-a tras de ea s-o măsoare, s-o cântărească, de parcă milimetrul ăla care poate va crește în prima zi de viață ar strica toată socoteala creșterii ei.

Am îmbrățișat-o, am ținut-o la cald, am mângâiat-o și am iubit-o dinainte de naștere și până la sfârșitul vieții. (momentul acela, în care ai impresia că ești în același timp și la începutul vieții și la sfârșitul ei, și de fapt viața este o clipă pe care tu o ții în palme). A fost o trăire organică, simplă, fără nimic patetic în ea.

Și nu știu cum să zic, dar am o intuiție că ceea ce numim noi moarte este tot un fel de re-poziționare. Dinăuntru a ceva, ieșim în afară a ceva sau poate invers…

Toate acestea au fost cu putință, fiindcă…

  • Soțul meu a avut încredere în alegerea mea de a naște acasă și m-a susținut.
  • M-am asigurat, cerând sfat de la un doctor bun, de la o prietenă care și ea născuse acasă, de la alte prietene-mame.
  • În timpul sarcinii am făcut 2 ecografii, ca să mă asigur că este bine copilul. M-am bucurat când s-a întors în poziția craniană. Erau semnele unei sarcini normale, fără probleme.
  • În gând mi-am permis chiar să eșuez: am zis că mi se poate întâmpla orice, inclusiv naștere prin cezariană într-un spital de stat. Da! Se poate orice, însă EU VREAU AȘA și așa, și așa….!
  • N-am vorbit despre intenția de a naște acasă cu familia extinsă, nici măcar cu unele cunoștințe, prieteni, care știam că n-ar înțelege. Au aflat cu toții după ce s-a născut copilul și a fost foarte bine așa.
  • Am făcut tot ce s-a putut face ca să fiu cât mai adunată înăuntrul meu. Mi-am cerut iertare de la cine am simțit s-o fac. M-am străduit să iert orice am simțit ca mi-a provocat durere. Am ascultat și cu mintea, dar și cu inima.
  • Și, deloc în ultimul rând, am fost însoțită de ea, de MOAȘA MEA, în care am ales să am încredere, de care m-am lăsat îndrumată și prin care s-a făcut asta perfect potrivit pentru mine!

Aș putea scrie mult despre ea și despre felul în care ne-am întâlnit, despre cum a știut să mă însoțească în această călătorie.  A fost perfect, de aceea încă îmi caut cuvintele, ca să știrbesc cât mai puțin acel munte de uimire și recunoștință pe care îl port în suflet pentru ea!

Mulțumesc, om minunat!

Mulțumesc, Doamne, căci prin Tine toate se fac bune!

 

Fotografie: Averie Woodard

Doi ani și jumătate

Cât de multe cuvinte îți datorez!!!

Începând dintr-o zi de vară, de acum doi ani, când în Parcul Circului am călcat, din întâmplare, pe Centrul Universului. Era acolo: palpabil, fizic, avea miros și consistență. Dacă mergeți în acest parc, o să vedeți pe lângă aleea care înconjoară lacul cu nuferi, pe partea cu sălcii plângătoare, o băncuță. Veche, micuță, fără spătar, vopsită în verde, desigur. Așezați-vă și așteptați. Dacă mie mi s-a întâmplat, cred că se poate întâmpla oricui, sigur-sigur… Eram cu tine, încă mic, încă dormeai mult (câte doua – trei ore în marsupiu), era soare, era un pic de vânt, parcă mișcat mai mult de păsările care zburau, cu treabă sau fără, deasupra lacului, era cer azuriu, era dimineață, era mirosul tău și părul auriu, era p-e-r-f-e-c-t!!! Totul era un dar nesfârșit, inimaginabil de generos, era iubire, era Dumnezeu. Mi-am propus atunci să-mi scriu în vene această zi, s-o țin minte, s-o spun cumva, s-o păstrez undeva, s-o dăruiesc cuiva, numai să nu se piardă, numai să nu uit de ea, doar-doar m-oi mai întâlni cu ea, doar-doar s-ar face toată viața ca ea. Ca acea zi sau clipa, nu știu ce și cât fusese… Între timp ai crescut. Mai ales, după o vacanță la mare de acum doi ani, unde am stat o săptămână la o casă cu curte. Ai alergat prin iarbă și nisip, te-ai stropit cu apă și te-ai jucat împreună cu verișorii tai, te-ai bronzat, ai mâncat pește proaspăt prins, ai înfulecat pepene, afundat cu toata ființa în felia imensă, generoasă ca o zi de vară. După această vacanță ai refuzat categoric să mai stai în garsoniera din București. Cum intram înăuntru, începeai să țipi cu o gură cât blocul din bulevardul Ghica Tei: „Afarăăăă!”… Am căutat casă nouă, cu un pic de curte, că nu se mai putea trăi în garsonieră, nici la propriu, nici la figurat. Te-ai bucurat, ai alergat prin curte, ai mers prin împrejurimi cu bicicleta, împreună cu tatăl tău. Ați fost fericiți. Ai fost foarte fericit când ți-ai făcut noi prieteni. Ai râs, ai admirat, ai urmat pe cei de-i admirai, ai mâncat cireșe direct din copac, te-ai scăldat cu prietenii în bazinul gonflabil, amplasat împărătește în curte. Te-ai bucurat să-i arăți prietenului R. jucăriile, când acesta sărea ștrengărește geamul și venea să „fure” un pic de joacă cu tine. L-ai admirat pe prietenul T., pe părinții și jucăriile lui, te-ai jucat cu prietenul N. dea pisicuțele și, da, ai fost fericit. Te-ai bucurat mult când ne-am mutat la căsuța noastră. Ai răbdat alături de noi viața pe cutii și bagaje, refugiați pe la prieteni, până când căsuța s-a făcut locuibila. Ai cărat bagaje cu dârzenie, ai măturat cu sârguință var, nisip și alte fel-de-fel de ale construcțiilor. Ai șters cu hărnicie și neostoit geamuri, faianță, podele. Ți-ai aranjat jucăriile în camera ta. Ți-ai pus în sertarele dulăpiorului tău, mândru foarte, ruleta, ciocanul, patentul, lanterna, cuiele. Ai zis că ai nevoie de ele. Am zis: desigur, dragul meu! Te înțeleg! Am zâmbit pe furiș, ca să nu mă vezi, că nu-ți place când râd, așa netam-nesam. E un lucru normal pentru tine să ai ciocan, cuie, patent și ruletă… că doar, na, avem treabă de făcut!

Am strigat la ceruri, că nu mai pot când la ai tăi trei ani și jumătate nu vrei să faci kaka nici la oliță, nici la wc, nici deloc…că miroase urât. Câte n-am făcut, câte n-am încercat…și când adesea, ai mei hormoni, ocupați cu plămăditul altui bebe în burtică, nu mai făceau față, am zis, stop! Eu chiar nu mai pot. Ce mă fac??? Am strigat: Doamne, oare de ce o fi așa de greu !!! Nu știu răspunsul. Până una alta îmi face bine să recunosc că eu doar până aici am putut, cât de cât. Mai departe…fac o pauza și mă culc.

Astăzi am tăiat împreună din coji de portocală diverse forme, cu care vom decora brăduțul de Crăciun. Erai atât de mândru și fericit că facem asta împreună. Luai fiecare inimioara, rombuleț, pătrățel și steluță, îl mai tăiai un puc, îl mai aranjai, până când era frumos, așa cum ziceai tu. Le puneai pe calorifer. După, le luai și alergai să-i arăți lui tati ce minune ai făcut si iarăși le puneai pe calorifer, mulțumit și fericit. Pe urmă mi-ai povestit despre planeta Pluton, care, ba e cea mai mare, ba e cea mai mică, până când te-ai hotărât că e cât un bob de mazăre și încape un singur om pe ea. Am ascultat cu gura căscată, zâmbind pe furiș în colțul gurii:).

Îți plac tobele. Cânți cu hotărâre multă la ele (adică la niște cutii de carton cu un capac de la o cratiță pe post de cinel). Nu știu ce părere au vecinii. Sunt delicați, încă nu ne-au zis nimic. Dar tu ești fericit și astăzi când tati te-a întrebat dacă vrei sa te faci baterist, ai zis că nu, tu vrei sa fii tobist. Am zâmbit iarăși în colțul gurii…

A fost adesea greu… Ca într-o noapte, neagră-tăciune, adesea. Dar minunea, care sclipește în fiecare copil, si-n al meu de-asemenea, a luminat, a așteptat să fie văzută. Și eu dacă văd, înțeleg:). (deformație profesională)

Am învățat că dragostea nu este doar o emoție și a iubi un copil (sau un adult) este uneori infinit de greu. Dar problema nu este celălalt, nici crizele de nervi, nici oboseala, ci doar faptul că probabil, de multă vreme nu mi-am mai oferit nimic iubire și atenție mie. Infinit de greu este, de fapt, să mă văd și să-mi ofer mie, așa cum sunt, iubire și înțelegere. Minunată chestiune e și cu copiii ăștia ai noștri: nu acceptă să fie iubiți mai mult decât te iubești tu pe tine însăți. Că, na, cine poate oferi ceva din ce nu are?!

Și sunt foarte bucuroasă că am fost împreună în această perioadă de cotitură, adesea grea, a vieții noastre. Te-am văzut cum ai crescut și aș vrea să pot să-mi scriu în ADN fiecare zi petrecută împreuna cu tine, copilul meu! Fie ca o lecție valoroasă, fie ca un dar neprețuit. Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Sebastian Pichler

Mama, tata și sensul

Dac-ar fi să mă lipsesc de toate pe lumea asta, aș face-o pe rând. Ușor și sistematic. Asta în cazul în care n-aș fi forțată de împrejurări s-o fac imediat, pe loc. Ultimul lucru la care aș renunța, cu mintea mea de acum, ar fi… sensul. Nu cred ca aș reuși să renunț la sens, fiindcă aș căuta un sens și în „renunțarea” la sens… Vreau să scriu ceva simplu, ceva despre părinți.

Căutarea sensului în toate a făcut din mine adesea o mașinuță oarbă la viața însăși, care are această uimitoare calitate: să curgă unde vrea, cum vrea, când vrea…

Am crezut că este necesar să devin mai bună, că este sensul vieții mele să fac ceva în acest sens. Viața mi-a arătat că au fost urcușuri, care s-au ruinat ca niște castele de nisip. Totuși, ce e rău în a-ți dori să crești. Nu e nimic rău, ba chiar e atât de firesc, că nici nu-ți dai seama când ai crescut. Eu am încercat prea mult să-mi dau seama.

De trei ani sunt mamă, suntem părinți, eu și soțul meu. Nimic neobișnuit până acum. Zilele trecute am avut o revelație!!! A venit mama mea la noi. A stat cu noi o săptămână. A trecut destul de mult timp de când nu mai stau acasă la părinții mei, de când nu mai sunt doar fiica lor și am avut astfel posibilitatea s-o observ pe mama mea. Cum este ea, o femeie la 65 de ani, trecută prin multe în viața asta? Ce îi place, ce gânduri are, cum privește cerul? A fost o prezență discretă, nobilă, înțelegătoare. Mi-a brodat un îngeraș pe o pernă. M-am întrebat în acest răstimp de o săptămână dacă semăn întrucâtva cu mama mea. Mi s-a părut că ea este mai liniștită, mai împăcată, mai bine decât mine. M-am întrebat atunci, de unde această furtună, această măcinare, acest chin în sufletul meu, pe care-l cunosc de când m-am născut. Am înțeles brusc și definitiv în momentul în care mi-am pus întrebarea. Oameni buni, copii nu moștenesc doar mamele și tații, și bunicii… Ei moștenesc relațiile. Și știu de ce. Pentru copil, mama și tata este un singur organism. Când sunt și bunicii aproape, mama-tata-bunicii sunt un singur organism. Dacă acest organism știe, învață, înțelege cum să relaționeze, copilul moștenește această știință. Dacă nu, moștenește neștiința… Dacă acest organism se bucură să fie, copilul moștenește bucuria de a fi. Dacă acest organism se chinuie să fie, copilul moștenește acest chin de a fi….Am cunoscut mai ales neștiința, mai ales durerea, mai ales chinul de a fi… Dar, am crescut, pe nesimțite! Pur și simplu… și sensul e aici, în fiecare clipă și nu e nevoie să mă încordez să-l înțeleg. Se face singur înțeles, când vrea, unde vrea, cât vrea!!! Mulțumesc, Doamne!

Mulțumesc, Mama, pentru fărâma din cerul tău. L-am văzut! Și pentru îngerașul brodat pe o pernă…

 

Fotografie: Apostol Voicu

Despre îmbrăcăminte într-o scrisoare adresată unei prietene

Cândva, în altă viață, am absolvit o facultate de design vestimentar. M-a interesat de mică, mai întâi la păpuși, mai târziu la mine însămi, cum arăt, cum mă vede celălalt. E adevărat că acum compensez cu o perioadă în care aparent îmi pasă mai puțin. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

M-a rugat cineva să scriu un articol despre cum e mai potrivit să se îmbrace o femeie, să vorbesc despre gust și bună măsură în felul cum arată o tânără domnișoară. Eu mi-am tradus această provocare prin a povesti despre „de ce e bine să pară îmbrăcată mai degrabă decât dezbrăcată, mai ales atunci când nu e cazul”.

Toate acestea mi-au fost cerute, apelând la cunoștințele mele de designer. Dar nu mă regăsesc în postura de a da sfaturi fashioniste. Prea puțin mă interesează acum, nu mă mobilizează, nu-mi vorbește suficient de mult haina ca haină colorată sau nu, textilă sau ba, mai groasă sau mai subțire, ca să mă apuc să scriu despre asta…

Mă folosesc de această ocazie, ca să fac un lucru care mă urmărește de multă vreme. De câțiva ani de zile vreau să scriu o scrisoare unei prietene vechi, dragi, pe care o port în suflet, chiar daca nu mai vorbim. De fapt nici nu-i știu numele, dar știu ca mi-e prietenă.

“Draga mea, te-am văzut astăzi, într-o zi destul de friguroasă de ianuarie, în tramvai. Ai urcat pe la stația Colentina. Eu veneam de la domnul doctor Ch. Luasem un tratament pentru copilașul meu de 9 luni, care răcise. Eu eram îmbrăcată bine, adică potrivit cu temperatura de afară, de minus 6 grade Celsius. Îmi era cald și mă simțeam confortabil. Tu erai zgribulită. Era dimineață, vreo 9 și ceva. Tu arătai foarte-foarte obosită, probabil nu dormisei noaptea trecută. Te-ai așezat pe un scaun și picurai. Pe lângă oboseală citeam în ochii tăi atâta tristețe… erai ca o haină sifonată, aruncată pe un scaun. Aveai pe față urme de fard mai vechi de 24 de ore. Deci, clar că n-ai avut prea mult timp la dispoziție pentru tine. Ai fost în slujba cuiva. În același timp hainele voit mulate pe corpul tău îmi spuneau că te doreai admirată de cineva. Dar ce voiai tu să admire cineva la tine?! Probabil ceea ce crezi tu că ai mai frumos, mai valoros, mai demn de iubit….

Draga mea prietenă, nu ne-am mai văzut de foarte multă vreme. Între timp în viața mea s-au produs foarte multe schimbări….Ca să reduc la esență tot ce-aș avea sa-ți povestesc, îți spun doar că acum eu alăptez un copil. Știi, e ceva la care nu m-am gândit niciodată: că eu sunt în stare să întrețin în viață pe cineva, pe un omuleț, dându-i să mănânce ceva din mine, care se face în mine, se face din carnea și sângele meu, din ceea ce mănânc eu, din ceea ce beau eu, din ceea ce sunt eu…. Din toate acestea un omuleț ia ceea ce-l hrănește și crește.

De ce m-am hotărât să-ți scriu? Ți-am văzut sânii într-un decolteu generos, și atât de milă mi s-a făcut de tine ca îmi venea să plâng acolo în tramvai, să vin să te îmbrățișez, să te acopăr, să te încălzesc, să-ți povestesc cât de minunată ești și cât de puțin ai nevoie sa te expui de parcă ai fi un produs, menit să excite hormonii zăpăciți, suprasolicitați a unui bărbat, care a uitat că are și darul de a fi tată, în afară de mascul. Tată-ocrotitor și chibzuit conducător al vieții și al familiei sale.

Prietena mea dragă, te înțeleg foarte-foarte bine, mai bine decât te-ai aștepta. Și eu, ca și tine am exersat multe forme de a mă face plăcută. Asta fiindcă în adânc, fără să știu, mă uram, nu mă suportam. În timp ce căutam admirație pentru cum arăt, îmi venea să mor, îmi doream să dispar de pe fața pământului…

Au trecut niște ani…

Acum trăiesc o altă viață, tot a mea, dar alta…

Dacă-ai ști cât de mare-i bucuria să-ți vezi corpul muncind pentru a da viață, n-ai mai pierde nici o zi umblând dezbrăcată, cu mijlocul, sânii expuși la frig și ger, de parc-ai fi o păpușă de plastic. Și nici vara nu te-ai purta mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată doar fiindcă învățăm că orice, oricând trebuie consumat. Ai înlemni când ai înțelege ce mare taină și imens potențial poartă corpul tău și, pur și simplu, te-ai sfii să te arăți la tot pasul provocând și risipind DARUL VIEȚII în praful mistuitor al consumismului, al non-sensului, al morții într-un final, chiar dacă ți se pare că n-are legătură.

Tu nu ești marfă, nici vitrină, nici plastic fără de viață.

Ești purtătoare de viață! Ești femeie!

Te îmbrățișez, te iubesc și te caut!

Cu drag și durere pentru anii, în care n-am știut să te ocrotesc, Maria!

 

Fotografie: Ingrid Hall

Mama și timpul

Decembrie 2014. N-am mai văzut soarele de aproape o lună. O zi perfectă. Nu la cum arată, ci la cum mă simt. Suntem la un loc de joacă, amenajat pentru copiii cu dizabilități. „Copiii cu buba”, cum le zice Efrem, n-au mai ieșit afară de o lună și ceva. Eu și Efrem, într-un univers gri-cenușiu, fără prea mulți oameni în jur, ne legănăm într-un leagăn mare: o roată suspendată, legănându-se paralel cu pământul. Privim cerul. Adică eu privesc, fiindcă stau trântită în leagăn, ca într-un căuș. Efrem stă așezat în genunchi lângă mine. Vorbim și râdem. În acea zi pe cer era mai multă agitație decât pe pământ. Zburau carduri de păsări.

-Ha, uite câte păsări, Efrem!

-Uite, mama! Uite, mama!

-A zburat. Efrem, unde e pasărea?

-În copac. (râdem)

-Și ce face în copac?

-Mănâncă o nucă! (ha-ha-ha! Râdem copios. :)))

-Și cum mănâncă nuca?

-Cu ciocu! (ha-ha-ha. Iar râdem. Aici am înțeles și eu etimologia cuvântului ciocan. Vine de la cioc ;))

– Dar Efrem ce mănâncă?- iscodesc eu, ca să aflu preferințele de astăzi ale copilului.

-Pe mami! (râde năstrușnic)

-Hmmmm! Așa, așa…

-Și cum e mami după ce o mănâncă Efrem.

-Fâră cap. (râzând în continuare)

-Hmmmm! Hai că treaba-i serioasă,- îmi zic eu.

-Și pe urmă, când Efrem a mâncat-o pe mami toată, unde e mami?

-În burtică.

-Și după aia?- nu mă las din iscodit eu.

El caută cu ochii minții răspuns. Se gândește.

Acum mă apuc eu de povestit. Mai ales că Efrem a invățat deja despre circulația hranei în organism. Are enciclopedie cu anatomia și fiziologia corpului uman. Știe despre sistemul digestiv, cam ce știu eu la vârsta mea.

-Deci, zic eu: O parte din mami se transformă în substanțe nutritive. Te hrănește, ca să crești mare și sănătos. Substanțele astea merg în sânge, spre creier și organe, spre mușchi, spre tot corpul. Și altă parte , care nu mai e de folos…

-Care nu mai e bun – completează el.

-Da, zic eu: iese afară, prin caca.

Discuțiile despre caca nu sunt scârboase pentru noi. Caca este ceva firesc și face parte dintr-un proces, care ne ține în viață. Cine are copii, știe și înțelege.

-Și, bine-bine, dar după ce ai mâncat-o pe mami, ce faci? Mai ai mami? Ce faci fără mami, daca ai mâncat-o?

….Și aici a venit răspunsul răspunsurilor, care m-a lăsat mască.

-MAMI ESTE TOT TIMPUL!

……………………………..

 

Fotografie: Kyle Szegedi

Să naști precum respiri

Să naști precum respiri,

Să-ți simți ritmul corpului precum bătăile unor valuri de mare;

puternice…

mai întâi surde, parcă auzite din depărtare…

apoi năvalnice, tăindu-ți respirația…

să simți cum toate celulele corpului stau de veghe…

Să deschizi brusc ochii în zorii zilei și să știi că astăzi se va întâmpla ceva foarte important…

 

Mi-am dorit o naștere naturală, firească, o naștere în care corpul, mintea și sufletul să funcționeze ca o orchestră, ca un tot armonios și întreg. Pe parcursul sarcinii am evitat sa primesc tratamente sau intervenții prea invazive. Am refuzat un tratament cu antibiotice pentru o infecție urinară, înlocuindu-l cu un tratament naturist. Am încercat să înțeleg ce vrea să-mi spună corpul prin această infecție, care a apărut în chiar perioada în care a fost conceput copilul. M-a făcut atentă, m-a forțat să devin mai curajoasă, m-a obligat să caut răspuns la întrebarea: ce trebuie să înțeleg prin această neputință? Ce din mine nu este asumat?

Nici până astăzi nu știu dacă am aflat răspunsul, dar a contat întrebarea. Prin această întrebare am aflat că am nevoie de asumare a riscurilor, pe oricare din drumuri aș hotărî să merg; am nevoie să lupt, fără a avea soluții sigure, să lupt prin credință, am nevoie să las viața să curgă, să treacă prin mine, fără a încerca să rețin ceva pentru „uz personal”, să las să curgă și cele bune, și cele rele, inclusiv amintiri, dureri, reproșuri… am nevoie să iert.

M-am pregătit pentru noua viață ce urma să vină, mai ales făcând ordine în viața mea. Am crezut că un copil nu ocupă un loc doar în corpul meu, ci mai ales în partea nevăzută a mea, în mintea și în sufletul meu. Am fost conștientă că noua viață, care va veni pe lume, își va trage puterea, energia din viața mea și a soțului ca persoane, din viața noastră ca parteneri de cuplu și chiar din viața noastră ca familie cu bunici, străbunici cu tot…

Cursurile Lamaze le-am făcut, fiindcă am considerat că suntem datori să ne informăm cât mai bine și în legătură cu partea concretă a nașterii. Ne-am bucurat să cunoaștem oameni deosebiți, preocupați să ajute părinți și copii în perioada de maximă vulnerabilitate: sarcină, naștere și perioadă post-partum. M-am bucurat s-o cunosc pe Claudia Necula, care a ținut cursul și care mi-a fost o foarte bună prietenă la naștere.

În luna a 7-ea de sarcină am mers să vad și maternitatea în care am hotărât să nasc. Am cunoscut medicul-obstetrician, care mi-a inspirat multă încredere.

Am avut grijă și de alimentația noastră. Oricum, de mulți ani am renunțat la alimentele dăunătoare, inclusiv făină albă și zahăr. Am consumat cât mai multe alimente fără conservanți, crescute cu mai multă grijă. Deci nu prea am intrat prin super-marketuri.

Astfel, am înaintat pas cu pas, încercând să răspundem cât mai bine posibil fiecărei etape a sarcinii, spre momentul cel mai important al acestui drum: nașterea.

Eram în săptămâna 38 de sarcină când am simțit în corp niște senzații noi, dureri asemănătoare celor din perioada ciclului menstrual. Am hotărât să nu așteptăm alte semne, ci să mergem la Constanța să ne pregătim acolo de naștere, ca nu cumva să ne prindă pe drum marele eveniment.

Dar nu știam unde vom ajunge.

Era noapte, ploua, noi eram plini de bagaje. Aveam la noi inclusiv perna de alăptat. O bună prietena ne-a adus cu mașina la Constanța. În acea noapte ploioasă am cunoscut-o pe mătușa lui Marius, o femeie care trăiește cu mama ei, dar care mai avea un mic apartament în care ne putea găzdui cât aveam nevoie. La București, gândindu-mă la acest apartament eram mulțumită că vom avea un acoperiș deasupra capului, dar când am ajuns într-un bloc tipic comunist, într-un apartament cu cămăruțe minuscule, cu o debara pe post de bucătărie, cu praf pe pereții nezugrăviți de ani de zile și cu lumina străbătând firav prin geamurile prăfuite, mi-am dat seama că nu îmi este de ajuns doar un acoperiș deasupra capului. Pre-contracțiile au încetat brusc. Mă înspăimânta gândul că va trebui să mă pregătesc de naștere în acest apartament. Nu puteam dormi, nici eu, nici Marius. Am plâns jumătate de noapte, până când cu greu am adormit, obosită de gânduri și de zgomotul infernal al motocicletelor, care treceau în goană chiar pe sub geamul nostru. A doua zi am mers la clinică și mi s-a spus că am colul luuuung, închis și tare beton…. Știam și fără să-mi spună doctorul că la nivel psihic m-am blocat, fapt ce se resimțea bineînțeles și la nivel fizic. Era sâmbătă, 7 aprilie. Eram în săptămâna a 39-a de sarcină. Am hotărât să ne plimbăm prin oraș. Am mers la Catedrala din Constanța. Acolo în umbrele înmiresmate ale bisericii am plâns, plâns, plâns până când sufletul și-a revărsat frica și durerea la picioarele sfinților. L-am rugat pe un părinte să-mi citească o rugăciune. Cu capul plecat sub epitrahilul părintelui am simțit cum încet-încet inima își găsi locul în piept și o încredere că totul va fi bine s-a strecurat ușor în suflet. Ne-am plimbat pe litoral și m-am liniștit prin a accepta că DA, vom rămâne în acest apartament până la venirea puiului și da, nu e așa cum mi-am dorit, dar am libertatea să spun “NU” fricilor…

A doua zi, duminică, de sărbătoarea Floriilor am mers la Liturghie la mănăstirea Techirghiol. Un loc deosebit și binecuvântat…

După slujba Liturghiei mai zăboveam prin curte, căscând ochii prin jur. Am primit de la cineva niște crenguțe de un verde plăpând. Aceiași persoană îmi dăduse în biserică o lumânare. Bucuroasă, i-am spus că astăzi îmi sunteți ca un înger păzitor. Ea mi-a răspuns, zâmbind: „Are grijă Maica Domnului”…

Am cumpărat o ruladă foarte gustoasă, făcută de măicuțe și voiam să o mâncăm undeva la umbră împreuna cu o prietenă. La un moment dat Marius a dispărut. A apărut peste câteva minute, foarte entuziasmat si mi-a zis: „Hai să vedem camera, ne mutăm aici”. Nu îmi venea să cred… în câteva ore eram într-o cameră curată, frumoasă, cu vedere spre curtea interioară a mănăstirii, cu niște brazi uriași umbrindu-ne fereastra și cu tril zglobiu de păsărele. Iar clopotele băteau ritmul lor profund și veșnic chemător.

Mi s-a părut incredibil cum acceptarea realității schimbă realitatea!!!!

A urmat o săptămână minunată. S-ar lungi cu mult această poveste dacă aș vorbi de toate câte s-au întâmplat. Dar am simțit cum zi de zi am fost parcă ținuți de cineva în brațe, ocrotiți, îndrumați. Am avut parte și de câteva întâlniri deosebite, care mai târziu s-au adeverit a fi deloc întâmplătoare. Astfel, un călugăr mi-a povestit că în Grecia echivalentul urării: „Să ai parte de naștere ușoară” este „Să ai parte de o naștere dintr-o sigură durere”…sau o doamnă care venise la Techirghiol la tratament și era mamă a trei copii mi-a spus că secretul unei nașteri ușoare este să lași să treacă prin tine viața, să o lași și la propriu și la figurat să curgă, cum s-a exprimat chiar ea. Iar spre sfârșitul săptămânii un călugăr mi-a vorbit de naștere în apă, așa din senin…că auzise el pe undeva de asta.

Așa a trecut o săptămână, cea a Patimilor. Eram în noaptea de Înviere. Lumânările, mirosul de tămâie, bătăile grave ale clopotelor, „Veniți de luați Lumina!”… toate într-un ritm așezat și sobru ne chemau să trăim cu pace bucuria Învierii. La sfârșitul slujbei am ascultat cea mai scurtă și cea mai la subiect predică din viața mea. Părintele a spus că nu există înviere fără durere…

Bine de luat aminte!-mi-am zis atunci.

A trecut duminica Învierii și…

 

În acea dimineață de luni mă trezisem, zguduită de un coșmar. Visasem că bebelușul a murit….lacrimile îmi inundaseră ochii și un strigăt înțepeni în dreptul pieptului. Mintea fulgerător a scos la suprafața conștiinței un „bilețel” cu imperativul „Roagă-te!”. Nici nu puteam face altceva, simțeam că nu mă putea ajuta nimic altceva. Mâinile singure au găsit cartea de rugăciuni și m-am rugat cum nu am făcut-o poate niciodată in viață. Groaza coșmarului încă îmi sufla în ceafă…treptat cuvintele rugăciunilor au adus liniște în vâlvătaia gândurilor…parcă le-a amorțit. A rămas veghetor în minte un „administrator”, care-mi spunea ce să fac, concret și simplu.

Am fost la baie de câteva ori. Mi-am amintit de ce ne zicea Claudia la curs și că acesta ar putea fi un semn de apropiere a travaliului. Nu am remarcat nici o altă schimbare în starea mea fizică. Am făcut un duș, care m-a liniștit și mai mult. Pe la ora șapte dimineața am ieșit  la plimbare  pe malul lacului Techirghiol. Vântul rece, aerul curat, liniștea străzilor, care se odihneau după sărbătoarea de ieri, valurile sidefii bătând la picioare, Arvo Part și psalmul 50 în căști… Doamne, îți mulțumesc!

Deodată am simțit sub picior ceva crăpându-se. Offf! am călcat un melc. Parcă parte din coșmar îmi suna în urechi sunetul crocant al cochiliei. Nu mai știam pe unde să calc… Atentă, îngândurată, cu o ușoară apăsare pe suflet am mers spre casa noastră de o săptămână. Pe la ora nouă am ajuns la Constanța. Medicul mi-a spus că am colul încă destul de lung, copilul încă destul de sus și că mai așteptăm, să mai facem plimbări pe malul mării și la primele dureri să venim la maternitate.  Eram împreună cu Marlene și Cristi, nașii noștri, care și ei  așteptau pe bebelușul lor. Se pare că ai noștri copii se pregăteau să vină în aceiași zi pe lume. Era și Claudia cu noi. Am luat masa împreună și am mers spre litoral. Eu am început să simt niște dureri surde, ca niște bătăi prelungi, îndepărtate. Simțeam nevoia să merg. Dacă mă opream, mă durea mai tare. Am ajuns la mare. Cineva a avut ideea să intrăm cu picioarele în apă. Eu nu am avut curajul să intru în apă, dar am stat desculță pe nisipul ud și răcoros. Am început să simt din ce în ce mai mult, mai des si mai ritmat dureri. Din două în două minute. Claudia presupunea că este totuși un pre-travaliu. Nu știa cum tolerez eu durerea și i se părea straniu să înceapă un travaliu cu contracții din două în două minute. Marlene avea și ea dureri, doar că ea le avea deja de o săptămână și era obișnuită. Eu simțeam din ce în ce mai mari durerile. Când veneau contracțiile, Claudia și Marlene îmi făceau masaj la încheietura mâinii și așa rezistam. Cu chiu, cu vai am ajuns la maternitate. M-am năpustit spre un WC. M-am speriat foarte tare, când am văzut că a curs un lichid roșu. Am ieșit urlând din baie …Claudiaaaaaaaa!!!!!!!!!!!

În câteva minute eram pe scaunul ginecologic. ..dilatație 10! „Nu mai țipa, că naști aici!” mi-a zis ferm o doctoriță. În alte câteva minute am ajuns la etajul 2 unde era pregătită o cameră de naștere, cu o cadă în mijloc. M-au dus direct spre ea. Apa caldă a mai calmat un pic contracțiile și a mărit distanța între ele. Astfel am reușit să-mi dau seama cu ajutorul asistentelor și a Claudiei cum să particip și eu la naștere, cum și când să împing, cum să respir… și nu doar să fac față durerilor. Când m-am concentrat pe ce trebuie să fac, durerile nu mi s-au mai părut așa de mari. La umăr o aveam pe Claudia, asiguratoare prin calm, discreție și încredere. A apărut medicul Zaher, care prin tonul său hotărât și blând m-a ajutat să împing corect. Am simțit cum împreună cu bebelușul suntem una. Din acest moment a fost nevoie de trei împinsături corecte, făcute împreună cu bebelușul ca să ne naștem cu toții: eu ca mamă, el ca o mare minune-copilul nostru cel mult așteptat și Marius ca tată, tăind cordonul ombilical, cu emoție, bucurie și strălucire în ochi…

 

Era pe burta mea, micuț, lila, ușor colorându-se în roz, privindu-mă uimit…

Fiul nostru! Atât de mare și atât de tulburătoare prin firescul ei minune, totuși!!!

Doamne! Îți mulțumesc, Doamne, că minunat ești!

 

Acolo, în acea cadă am trăit cea mai unificatoare experiență din viața mea…

Am fost una cu mine însămi: trup, minte si suflet. Am fost una cu bebelușul.

Am reevaluat tot ce știam despre noi, oamenii împărțiți în bărbați și femei.

Și am înțeles că iubirea este întotdeauna creatoare…

Așa a apărut pe lume Efrem, cel născut dintr-o singură durere, din mine care l-am lăsat să „curgă”…

Din noi, Marius și Maria, cei care l-am chemat să vină la viață…

 

51 cm

3 kg 100 gm

scor APGAR-10,

născut pe 16 aprilie 2012, la ora 16.

 

 

Fără sprijinul, implicarea, dăruirea totală a lui Marius nu ar fi fost cu putință o sarcină și o naștere atât de frumoase.

Fără Claudia la naștere nu m-aș fi simțit la fel de puternică, la fel de sigură și hotărâtă.

Fără ajutorul, rugăciunile prietenilor și a părinților nu aș fi avut atâta și atâta binecuvântare.

Fără maternitatea Isis și doctorul Zaher toate ar fi arătat cu totul și cu totul altfel…(după trei zile de stat la Isis, nu mai voiam acasă. A fost extraordinar).

 

și, Doamne, ce aș fi făcut fără Tine!!!

…să naști precum respiri…

 

Fotografie: Tim Marshall

Despre pretentii

Am tot cautat moment potrivit, gand potrivit, cuvant potrivit, dar pana cand s-or potrivi toate, am zis sa ma multumesc cu ce am sau cu ce n-am…n-am timp, de multe ori n-am putere, ajungand franta de oboseala la sfarsitul zilei. Dar sunt cateva cuvinte, care nu ma lasa in pace. Se vor spuse. Ca sa scap de ele, trebuie sa le scriu:)

Am inteles de curand, asa din senin, de parca m-ar fi fulgerat ceva, ca lucru caraghios mai sunt pretentiile pe lumea asta. Da, asta a fost tema descoperirii mele: pretentia.  Am vazut ca viata mea a concrescut cumva, si-a tras seva si a dat energie pretentiilor…de tot soiul…adresate oricui…multora…mie insumi. Pretentii fata de oricine si chiar orice: ca de ce e cald, de ce e frig, de ce ploua, de ce ninge, dar, totusi prea mult soare…s.a.m.d.

Nu voi lungi descrierea. Fenomenul este, cred, foarte limpede! Mai interesant este CUM am inteles. S-a intamplat asta in ziua in care am ajuns la concluzia ca cea mai mare, cea mai sofisticata, cea mai datatoare de batai de cap este pretentia mea fata de Dumnezeu. Eu cred in Dumnezeu, dar sa nu credeti ca am facut ceva pentru asta. Pur si simplu, intr-o zi m-am trezit crezand…e o poveste mai lunga si n-as vrea sa ma abat de la tema principala: pretentia. Asadar, in ziua in care m-am trezit crezand, n-am avut nici o indoiala, dar nici una, ca Dumnezeu exista si ca este Persoana. Atunci am trait tot ceea ce mai tarziu am citit prin carti: Dumnezeu si Persoana in acelasi timp…dar timpul a trecut si lianele pretentiilor au impanzit credinta mea. Acestea doua se autoexclud: cu cat mai mari pretentiile, cu atat mai mica credinta si invers. La un moment dat chiar cred ca poti sa-ti pierzi credinta, avand multe, prea multe pretentii.

Stii, eu aveam pretentia sa cred in Dumnezeu cel adevarat…nu de dragul credintei, si nici de dragul lui Dumnezeu, ci, Doamne iarta-ma, de dragul meu. Adica, stiti, eu nu-mi permit sa gresesc:)…eu nu vreau sa ma fac de ras cu o credinta indoielnica…si precum fariseii, ceream dovezi, zilnice, asteptam minuni si chiar as fi vrut sa vina Dumnezeu la mine in carne si oase si sa-mi spuna: “Da. Eu sunt Dumnezeu adevarat” si poate chiar sa-mi semneze undeva, sa facem un proces verbal, daca se poate, ca dovada sa fie dovada. Si pe urma, daca cineva se uita la mine zeflemitor, zicandu-mi: “in ce Dumnezeu crezi tu?”, eu scot procesul verbal si-i inchid gura…:) tablou de nota 10 :)))))

Doamne, ce bine ca la Tine nu e ca la oameni!

Eu am rascolit pe toate partile intelepciunea acestei lumi, atat cat am fost in stare. Am incercat tot ce s-a putut incerca, atat cat m-a dus mintea. Si am ajuns la concluzia ca intelepciunea acestei lumi ma va face sa inebunesc. Si chiar m-am simtit nebuna si cred c-am fost…nebuna! Am simtit suflul rece al mortii in aceasta nebunie, abisul negru al unui gol fara de margini…

dar, Doamne, si a crede in Tine pare o nebunie! Mintea mea, asa cum e construita acum, nu va fi niciodata de acord suta la suta sa creada intr-un Dumnezeu, care este o sfanta Treime, si care Unul din aceasta Treime s-a intrupat dintr-o Fecioara, si s-a nascut intr-o oarecare zi, si in alta zi a fost rastignit, si pe urma El a inviat! Nebunie! Mintea mea mereu v-a iscodi, va intreba, va pune la indoiala, fiindca mintea mea vrea dovezi, vrea sa controleze, vrea sa fie neaparat castigatoare. Vrea coronite si note de zece! Astazi aleg sa nu mai cred in mintea mea…fiindca m-a dus odata in fata mortii!

Aleg, asumandu-mi ca pare o nebunie, sa cred in Dumnezeu, asa cum ma invata Biserica. De ce? Simplu…aici am simtit ca sunt vie! Eu vreau sa traiesc! Dar acum, adio coronite si note de zece, caci credinta pare a fi o coroana de spini pentru “inteleapta” de mine, cea de alta data…

Multumesc Tie, Doamne!

Un an din viața mea, primul an din viața ta

Dragul nostru Efrem, în câteva zile vei împlini un an.

A trecut poate cel mai important an din viața mea, anul în care am învățat despre mine, despre sensul așezării noastre în lume… câte nu am învățat în cei 38 de ani de viață. Au fost niște cursuri intensive :). Vreau multe să spun și nu știu de unde să încep. E aproape 11 noaptea, tu dormi liniștit în pătuț ( te vei trezi în maxim o ora)…

Am simțit nevoia să te apăr, dragul nostru Efrem de întrebările gen: E cuminte? Ascultă? Te lasă să dormi??? sau: Cât îl mai alăptezi? Dacă o să-l înțarci o să doarmă mai bine… Da de ce nu-l trimiți la bunici? sau “Mai lasă-l, dragă, și cu altcineva, că se învață prea mult cu voi…”

Poate simt nevoia să mă apăr pe mine, de fapt. În fine, și pe mine și pe tine și pe noi, ca mică familie ce suntem. Da, Efrem, am ales să nu căutăm cu tot dinadinsul să te „cumințim”, fiindcă am înțeles că noi, adulții crescuți într-un anumit fel înțelegem prin cuvântul „cuminte” un anume fel de copil. Un copil, care nu deranjează, care-și găsește singur de lucru, iar daca are vreo problemă, tace, rabdă, înțelege… Un copil temător să se exprime, fiindcă știe că nu va fi auzit oricum. Și cred că a fost cea mai frecventă întrebare adresată până acum. „E cuminte?”… Aducem pe lume copii, dar uneori am prefera  să nu fim „deranjați” de prezența lor…

Efrem, pentru toate acestea, care sunt și în inima mea de copil foarte “cuminte si ascultător” cândva, iartă-mă te rog!