Galben Cerc | Un om
83
archive,category,category-un-om,category-83,cookies-not-set,ajax_fade,page_not_loaded,,select-theme-ver-4.2,smooth_scroll,wpb-js-composer js-comp-ver-5.4.4,vc_responsive

Despre stele sau nebunia de a crede în ceea ce știi

În fața unor lucruri n-ai altceva de făcut decât să taci. Printre cărțile lui Efrem, copilul nostru de trei ani, avem una, care mi-a marcat existența și marcată va rămâne. Este vorba de mini-enciclopedia „Pixi știe tot. Despre stele și univers”. Această mini-cărticică a făcut ce n-au făcut ani de întrebări și răspunsuri, îndoieli, căutări, măcinări și iarăși îndoieli.

Câți dintre noi știu/s-au gândit vreodată serios la faptul că cel mai îndepărtat și, în același timp, vizibil obiect față de planeta Pământ se află la o distanță de 13 miliarde ani-lumina? Asta cică au văzut oamenii de știință printr-un telescop, cel mai telescop din lume. M-am gândit mult la asta: nu o suta, nu o mie, nu 10 mii, ci 13 miliarde ani-lumina… Adică, despre ce vorbim?! Și mai zice acest telescop ager, că încă n-a dat de alții ca noi nici măcar pe o rază mai mică. Nu știu ce să zic. Eu am rămas blocată aici: 13 miliarde ani-lumina în jur și țipenie de vietate. Asta din cele ce se văd. Că cele care nu se văd…!!! E-he-he! Tot această micuță cărticică zice că 90 la sută din materia universului nu poate fi văzută de către noi, căci absoarbe sau emană atât de puțină lumină, încât nu avem cum s-o vedem. Eu sunt marcată profund. Punct. Oameni buni, în acest context, cât de nebun să fii să-ți bazezi existența pe ceea ce știi tu despre ea?! Dacă acest univers are minunata capacitate să existe atâtea miliarde de trilioane de cvadrilioane…. ani-lumina înaintea mea și după mine de-asemenea…!!! Dacă eu văd decât o mili-trili-cvadri frântură de nisipaș de univers…!!! Ce sau cine sunt eu? Ce sau cine este Universul? Atâtea întrebări roiesc în capul meu!!! Care este atitudinea care mă pune în contact cu marele (cu adevărat) mister al vieții?

De ce sunt vie aici și acum? De ce suntem vii aici și acum? De ce existăm aici și acum?….

“Cere, și ți se va da!”

“Bate, și ți se va deschide!”

“Dacă ai avea credință cât un bob de muștar, ai spune muntelui acesta: Muta-te de aici dincolo, și se va muta.” Atât de simplu să fie oare?!

Dar, nu… în timp ce suntem înconjurați de ceva, care poate fi traversat în cel puțin 13 miliarde ani-lumina, noi, ăștia micii de p-aci, mai organizăm vreo 2-3-enșpe războaie, mai omorâm animale,   distrugem păduri, exterminăm ditamai elefanții (de exemplu) pentru un corn de fildeș din care să ne facem cercei, ne mai pocnim copii, că de, ce să-i faci…dacă nu-s astâmpărați :((((. Când n-ar trebui decât să privim și să înmărmurim de frumusețea și măreția acestui univers. Da, și să tăcem. Un pic…Ținând copiii acestei lumi în brațe!

Pentru mine este clar, științific, și deja dovedit: dacă aș vrea să cunosc cauza acestui Univers din punct de vedere științific, ar trebui cel puțin să mă mișc cu viteza luminii vreo 13 miliarde de ani ca să întrezăresc …oare ce? Câte șanse oi avea să vad, să mă mișc, să înțeleg?

Această cărticică a făcut pentru mine ce n-au reușit să facă ani mulți de căutări și întrebări. Universul nu așteaptă de la mine să-l înțeleg. Așteaptă un singur lucru: să-l cred pe cuvânt că mă iubește.

DUMNEZEU ESTE IUBIRE !

Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Greg Rakozy

Un Cer în dar

Am multe restanțe la scris, dar într-o anumită dimensiune a vieții nu există timp: deci nu exista nici prea târziu, nici prea devreme…există doar ESTE și atât. Aceasta e dimensiunea sufletului, probabil. Așadar: salutare, suflete al meu!!! Ce bine ca te-am regăsit.

 

În ultimele două zile am aflat că „a vedea” cu adevărat, înseamnă de fapt a vindeca în același timp. „A vedea” nu înseamnă „a înțelege”, iar „a înțelege” cu mintea înseamnă uneori a te minți. Poate nu e deloc întâmplătoare asemănarea între MINTE-ca rațiune și MINTE- ca „cel ce minte”. „A salva” poate însemna a desconsidera și a infantiliza pe cel salvat, iar A IUBI presupune ordine. Și am văzut ceva din această ordine PERFECTĂ, care face să se adune un grup, care putea fi oricare, dar în care, ochii mei au văzut o arhitectură perfectă-perfectă-perfectă, care-mi vorbea în forma cea mai personală posibilă: de parca 20 de oameni veniți la întâmplare într-un loc, au venit doar pentru mine. Totul a fost un mesaj de iubire totală, absolută, veșnică, neschimbabilă a lui Dumnezeu, Cel care parcă le-a zidit pe toate pentru mine. Și așa au simțit mai mulți (daca nu chiar toți) din cei adunați împreună pe o străduță, într-o căsuță din București, în niște zile frumoase de 11, 12 octombrie, anul 2014. Mulțumesc, Ion Bucur! Mulțumesc, Constelații de Familie!

 

Fotografie: Margarida CSilva

Iubesc sau urăsc

Mi-e greu să scriu despre asta, dar ce nu e exprimat, nu e pe deplin asumat.

Credeam că iubirea mea este valoroasă, deosebită, demnă de râvnit și nu poate avea legătură cu ura.

Într-o zi, însă, când am simțit că pot trai furie, ură chiar, pentru cineva pe care-l credeam pe vecie iubit, am înțeles că astea două, ura mea și iubirea mea sunt surori, sunt parte din aceeași energie emoțională, sunt stări care cu ușurință se pot schimba între ele, năucindu-mă și zdruncinându-mi hardughia cu valori personale.

Mulțumesc, Doamne, c-ai zdruncinat-o!

Te rog, dărâm-o până la capăt!

Minunea este, că recunoscând că simt ura și lăsându-mă să simt tot ce era de simțit, m-am făcut una cu el, cu cel cu care ziceam că nu mă voi asemăna niciodată, cu dușmanul meu, pe care l-am urât…

L-am urât, dar acum eram una… Ce ne facem mai departe?!

Am recunoscut că suntem una.

Urându-l, m-am urât pe mine.

Îmbrățișându-l, m-am îmbrățișat pe mine.

Acum învățăm să devenim vii.

 

Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Robert Dickow

Cineva s-a rugat pentru mine

Ajută-mă, Doamne, să învăț bucuria!

Să ies în câmp și să strig tare-tare de bucurie, să râd în hohote, să mă tăvălesc prin iarbă, să mușc din flori, să-mi torn apele izvoarelor pe cap, să sclipească razele de soare în picăturile de apă de pe corpul meu radiind a sănătate, viață, bucurie!

Să râd, să strig, să strâng în brațe viața, să slăvesc prin toate celulele corpului minunăția de a EXISTA!

Mulțumesc, Doamne!

 

Fotografie: Brooke Cagle

Despre pretentii

Am tot cautat moment potrivit, gand potrivit, cuvant potrivit, dar pana cand s-or potrivi toate, am zis sa ma multumesc cu ce am sau cu ce n-am…n-am timp, de multe ori n-am putere, ajungand franta de oboseala la sfarsitul zilei. Dar sunt cateva cuvinte, care nu ma lasa in pace. Se vor spuse. Ca sa scap de ele, trebuie sa le scriu:)

Am inteles de curand, asa din senin, de parca m-ar fi fulgerat ceva, ca lucru caraghios mai sunt pretentiile pe lumea asta. Da, asta a fost tema descoperirii mele: pretentia.  Am vazut ca viata mea a concrescut cumva, si-a tras seva si a dat energie pretentiilor…de tot soiul…adresate oricui…multora…mie insumi. Pretentii fata de oricine si chiar orice: ca de ce e cald, de ce e frig, de ce ploua, de ce ninge, dar, totusi prea mult soare…s.a.m.d.

Nu voi lungi descrierea. Fenomenul este, cred, foarte limpede! Mai interesant este CUM am inteles. S-a intamplat asta in ziua in care am ajuns la concluzia ca cea mai mare, cea mai sofisticata, cea mai datatoare de batai de cap este pretentia mea fata de Dumnezeu. Eu cred in Dumnezeu, dar sa nu credeti ca am facut ceva pentru asta. Pur si simplu, intr-o zi m-am trezit crezand…e o poveste mai lunga si n-as vrea sa ma abat de la tema principala: pretentia. Asadar, in ziua in care m-am trezit crezand, n-am avut nici o indoiala, dar nici una, ca Dumnezeu exista si ca este Persoana. Atunci am trait tot ceea ce mai tarziu am citit prin carti: Dumnezeu si Persoana in acelasi timp…dar timpul a trecut si lianele pretentiilor au impanzit credinta mea. Acestea doua se autoexclud: cu cat mai mari pretentiile, cu atat mai mica credinta si invers. La un moment dat chiar cred ca poti sa-ti pierzi credinta, avand multe, prea multe pretentii.

Stii, eu aveam pretentia sa cred in Dumnezeu cel adevarat…nu de dragul credintei, si nici de dragul lui Dumnezeu, ci, Doamne iarta-ma, de dragul meu. Adica, stiti, eu nu-mi permit sa gresesc:)…eu nu vreau sa ma fac de ras cu o credinta indoielnica…si precum fariseii, ceream dovezi, zilnice, asteptam minuni si chiar as fi vrut sa vina Dumnezeu la mine in carne si oase si sa-mi spuna: “Da. Eu sunt Dumnezeu adevarat” si poate chiar sa-mi semneze undeva, sa facem un proces verbal, daca se poate, ca dovada sa fie dovada. Si pe urma, daca cineva se uita la mine zeflemitor, zicandu-mi: “in ce Dumnezeu crezi tu?”, eu scot procesul verbal si-i inchid gura…:) tablou de nota 10 :)))))

Doamne, ce bine ca la Tine nu e ca la oameni!

Eu am rascolit pe toate partile intelepciunea acestei lumi, atat cat am fost in stare. Am incercat tot ce s-a putut incerca, atat cat m-a dus mintea. Si am ajuns la concluzia ca intelepciunea acestei lumi ma va face sa inebunesc. Si chiar m-am simtit nebuna si cred c-am fost…nebuna! Am simtit suflul rece al mortii in aceasta nebunie, abisul negru al unui gol fara de margini…

dar, Doamne, si a crede in Tine pare o nebunie! Mintea mea, asa cum e construita acum, nu va fi niciodata de acord suta la suta sa creada intr-un Dumnezeu, care este o sfanta Treime, si care Unul din aceasta Treime s-a intrupat dintr-o Fecioara, si s-a nascut intr-o oarecare zi, si in alta zi a fost rastignit, si pe urma El a inviat! Nebunie! Mintea mea mereu v-a iscodi, va intreba, va pune la indoiala, fiindca mintea mea vrea dovezi, vrea sa controleze, vrea sa fie neaparat castigatoare. Vrea coronite si note de zece! Astazi aleg sa nu mai cred in mintea mea…fiindca m-a dus odata in fata mortii!

Aleg, asumandu-mi ca pare o nebunie, sa cred in Dumnezeu, asa cum ma invata Biserica. De ce? Simplu…aici am simtit ca sunt vie! Eu vreau sa traiesc! Dar acum, adio coronite si note de zece, caci credinta pare a fi o coroana de spini pentru “inteleapta” de mine, cea de alta data…

Multumesc Tie, Doamne!

Un an din viața mea, primul an din viața ta

Dragul nostru Efrem, în câteva zile vei împlini un an.

A trecut poate cel mai important an din viața mea, anul în care am învățat despre mine, despre sensul așezării noastre în lume… câte nu am învățat în cei 38 de ani de viață. Au fost niște cursuri intensive :). Vreau multe să spun și nu știu de unde să încep. E aproape 11 noaptea, tu dormi liniștit în pătuț ( te vei trezi în maxim o ora)…

Am simțit nevoia să te apăr, dragul nostru Efrem de întrebările gen: E cuminte? Ascultă? Te lasă să dormi??? sau: Cât îl mai alăptezi? Dacă o să-l înțarci o să doarmă mai bine… Da de ce nu-l trimiți la bunici? sau “Mai lasă-l, dragă, și cu altcineva, că se învață prea mult cu voi…”

Poate simt nevoia să mă apăr pe mine, de fapt. În fine, și pe mine și pe tine și pe noi, ca mică familie ce suntem. Da, Efrem, am ales să nu căutăm cu tot dinadinsul să te „cumințim”, fiindcă am înțeles că noi, adulții crescuți într-un anumit fel înțelegem prin cuvântul „cuminte” un anume fel de copil. Un copil, care nu deranjează, care-și găsește singur de lucru, iar daca are vreo problemă, tace, rabdă, înțelege… Un copil temător să se exprime, fiindcă știe că nu va fi auzit oricum. Și cred că a fost cea mai frecventă întrebare adresată până acum. „E cuminte?”… Aducem pe lume copii, dar uneori am prefera  să nu fim „deranjați” de prezența lor…

Efrem, pentru toate acestea, care sunt și în inima mea de copil foarte “cuminte si ascultător” cândva, iartă-mă te rog!